Dragă cititorule,

Mă bucur să ne regăsim în sfârșit, după o perioadă mai lungă de timp, din nou, la o nouă experiență ClassicalMindset.

Da, a fost o lună mai, extrem de plină, în care am îmbrăcat multe haine din aria profesională: am fost clarinetist în orchestră, în ansambluri camerale, solist cu orchestra, compozitor, profesor, dirijor (chiar zilele trecute am avut primul meu concert cu bagheta și nu cu clarinetul), gazdă de podcast, organizator în chestiuni administrative… în fine, am fost ocupat până peste cap și astfel se justifică și absența articolelor. 

Iar de aici se ridică o întrebare al cărei răspuns mă voi strădui să-l explorez în acest articol, care se îndreaptă mai mult spre zona filosofiei decât cea a muzicii: 

Cine sunt eu când nu mai sunt nici unul dintre aceste roluri? 

E o întrebare inconfortabilă de care foarte multă lume fuge, deoarece te obligă să te uiți acolo unde eviți să-ți arunci privirea: către tine însuți. Iar răspunsul este unul cât se poate de simplu: ești pură existență. Prin existență nu mă refer la identitatea ta, la profesia ta sau la povestea pe care ți-o spui despre tine. Mă refer la acel fapt simplu și incontestabil că sunt aici, viu, conștient și capabil să experimentez această clipă. 

Dar hai să-ți detaliez puțin și să ne uităm la acest răspuns prin ochii unui copil, că tot sărbătorim astăzi ziua copilului. 

Acum câteva zile am zburat înapoi către Cluj cu un avion micuț. Nu prea sunt confortabil în aceste tipuri de avioane mai ales când sunt turbulențe. Așadar, am urcat deja cu un nod în gât. M-am așezat pe locul meu de la geam, iar în fața mea era o fetiță în vârstă de cinci ani (am aflat asta din discuțiile pe care le avea cu mama sa). Când a pornit avionul, elicea era chiar în dreptul nostru. Mie mi-a trecut prin gând că, dacă se desprinde de acolo o să ne taie în bucăți și am simțit un gol în stomac. Fetița din fața mea a început să țipe de bucurie și era extrem de entuziasmată la pornirea elicei. La aterizare, când avionul a lovit solul, și „a lovit” e expresia cea mai potrivită pentru că „ne-am prăvălit” de-a dreptul pe pistă :)) iar bușitura asta am simțit-o ca pe un ghiont în stomac. În schimb, fetița a exclamat: „Iupiii Ieiiii” și a început să râdă cu poftă. 

Aceleași situații, două reacții complet diferite. Și aici deja am o întrebare pentru tine: tu ce reacție ai alege, pe cea a fetiței sau pe a mea? Care dintre ele are mai multe resurse? De ce răspunsul emoțional a fost diferit? 

Prea multe întrebări, nu-i așa? :)) 

Diferența nu era că ea știa ceva ce eu nu știam. Diferența era că atenția ei era complet absorbită de experiență, în timp ce a mea era ocupată cu scenarii despre ce s-ar putea întâmpla. Fetița din fața mea experimenta existența pură, fără să fie perturbată de norii gândurilor unui adult. Pentru ea, fiecare experiență este o bucurie trăită prin filtrul curiozității și al entuziasmului de copil, lucruri pe care noi, adulții, le pierdem pe parcursul vieții. 

Și se întâmplă asta deoarece, treptat, ne îndepărtăm de senzația că existăm și începem să ne identificăm cu rolurile sociale pe care le jucăm, cu emoțiile pe care le trăim, cu abilitățile pe care le dezvoltăm, cu gândurile noastre, cu senzațiile din corp, cu obiectele materiale din exterior, cu ideologii, credințe, convingeri și chiar cu oameni din jurul nostru.

Atunci când ne confundăm complet cu aceste lucruri, apar două consecințe importante.

În primul rând, ne îndepărtăm de conștientizarea propriei existențe. Atenția noastră este atât de absorbită de ceea ce experimentăm, încât uităm că există și cel care experimentează.

În al doilea rând, devenim dependenți de evenimentele exterioare. Starea noastră interioară începe să fie dictată de rezultate, de circumstanțe și de lucruri asupra cărora avem adesea foarte puțin control. Cu cât reușim să ne detașăm de această dependență, cu atât dezvoltăm o independență emoțională mai sănătoasă și mai stabilă.

De exemplu, copilul nu ține cu dinții de o anumită identitate, el doar experimentează existența prin filtrul curiozității. 

Bineînțeles, ca de fiecare dată, îndemn la echilibru ☺️ Nu înseamnă să nu mai jucăm roluri, să nu mai simțim emoții sau să nu mai gândim, ci să facem toate acestea fiind conștienți și de propria noastră existență. 

Bine, și cum ne ajută o conștientizare mai bună a existenței noastre în studiu, artă sau în viața de zi cu zi?

Poate că nu ne ajută în mod direct să supraviețuim, însă poate transforma în profunzime calitatea vieții noastre interioare. Iar atunci când interiorul se schimbă, și exteriorul începe să se așeze altfel.

Reîntoarcerea la simplul fapt că exiști te aduce înapoi în prezent și te eliberează de o parte din presiunea rezultatului. Mintea devine mai liniștită, emoțiile mai ușor de gestionat, iar viața începe să fie privită cu mai multă curiozitate și recunoștință. În timp, apare disponibilitatea de a îmbrățișa experiențele așa cum sunt, fără să fugi de ele, cu atitudinea: „Ce extraordinar că pot să trăiesc asta.”

Și dacă toate acestea încă par abstracte, gândește-te că întoarcerea la simplul fapt că exiști este întotdeauna la o respirație distanță.

Sper că aceste gânduri te-au adus mai aproape de a conștientiza că existența noastră este cel mai important lucru din această viață și că, din păcate, o luăm de cele mai multe ori ca pe un dat implicit. Astfel, petrecem ani întregi încercând să devenim cineva, însă cât timp petrecem descoperind cine este cel care încearcă să devină? 

Poate că, din când în când, cel mai important lucru pe care îl avem de făcut nu este să devenim ceva, sau cineva, ci doar să ne amintim că existăm deja. 

La mulți ani copii și vă mulțumim din suflet că ne învățați, pe noi adulții, ce înseamnă de fapt să trăiești!

Cu drag,

Aurelian