Dragă cititorule,

Bine te-am regăsit la o nouă experiență ClassicalMindset!

Astăzi aduc în fața ta un subiect care naște aproape constant polemici în rândul muzicienilor: controversa legată de libertățile pe care și le poate asuma (sau nu) un interpret, cântăreț sau dirijor în raport cu partitura muzicală.

Pentru că am privilegiul să le privesc din două perspective, o să alternez ochiul de compozitor cu experiența interpretului.

Foarte puțini compozitori din istoria muzicii nu au mai revenit asupra muzicii după ce aceasta a fost interpretată. Și aici avem cel mai celebru exemplu: Mozart. În rest, Beethoven tăia și tot revenea asupra ideilor, Brahms se întorcea la partitură după ce Clara îi corecta anumite inconveniențe tehnice, Mahler revizuia constant simfoniile în special după ce le dirija în primă audiție. Asta înseamnă că acești creatori priveau muzica într-o transformare constantă și nu ca o literă de lege, ceva absolut. Așadar de aici se ridică întrebarea, dacă ar fi trăit în vremurile noastre, de unde știm noi că nu ar fi revenit asupra lucrărilor compuse? 

Știi, cumva ne-am obișnuit să ne raportăm la compozitori ca la niște zei pe care nu putem să-i atingem. Și nu contest prin această afirmație meșteșugul și genialitatea pe care au dezvoltat-o doar că, la urma urmei, erau și ei oameni. Sunt compozitor; nu de talia celor mari, evident, însă pot să afirm că și compozitorii sunt supuși erorilor umane, greșelilor și a unor perspective limitate. 

Libertățile au apărut în momentul în care ideea muzicală trebuia să-și găsească calea către exterior prin practica interpreților. Ei, și de-aici au început să apară controversele pentru că, de multe ori, ideile nu se puteau aplica în practică decât cu anumite compromisuri, deoarece atât instrumentele cât și instrumentiștii au limitări foarte clare. Și astfel s-au născut și „tradițiile” muzicale. 

Dacă în trecut instrumentiștii își permiteau destul de multe libertăți în ceea ce privește textul muzical, acum, tendința este să ne rezumăm stric la ceea ce ne spune partitura. Doar că, această strictețe a devenit o obsesie care transformă arta într-un soi de matematică ce nu mai lasă spațiu imaginației și creativității artistice. 

Există doar un singur fel în care poți să interpretezi Mozart, doar așa se cântă Beethoven sau Debussy. Interpretările sunt copii trase la xerox, lucruri de bifat… mergem la sigur pentru că așa spune X și Y în acel masterclass la care acum tot globul are acces. 

Uite un exemplu. Korsakov a fost profesorul lui Stravinsky de orchestrație. Dacă Stravinsky ar fi respectat ad litteram legile lui Korsakov care sunt scrise în celebrul său tratat de orchestrație, Sacre du printemp nu ar fi existat în forma în care o cunoaștem astăzi, nu ar fi revoluționat muzica la modul în care a făcut-o. Stravinsky a sfidat pur și simplu orice regulă, a îndrăznit să viseze dincolo de limitările pe care profesorul său le stabilise. Bineînțeles, a trebuit ca mai întâi să cunoască regulile ca mai apoi să le încalce, dar a avut îndrăzneala să treacă dincolo. Noi ne-am pierdut curajul acesta, mergem la sigur, respectând ca un funcționar cinstit „legile” partiturii pe care o avem în față.    

Hai să aruncăm o lupă asupra ce înseamnă de fapt partitura. 

Dar ca să înțelegem mai bine acest raport între text și interpretare, merită să ieșim pentru un moment din muzică și să vedem cum funcționează percepția în general. 

Ceea ce fiecare dintre noi consideră a fi realitate este de fapt, doar o mică parte din aceasta, pe care mintea noastră o supune generalizării. Este ca și cum te-ai uita doar la mâinile unui om și, pe baza acestei singure observații, ai încerca să tragi concluzii despre cum arată acea persoană în ansamblu sau chiar despre caracterul ei.

De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că noi nu percepem realitatea în mod direct, ci o filtrăm prin intermediul simțurilor noastre, al convingerilor, valorilor și al modelului de gândire pe care îl avem deja construit despre lume. Astfel, realitatea obiectivă este trecută prin filtrul percepției noastre subiective și inevitabil, este influențată și distorsionată de felul în care alegem să o interpretăm.

Dacă încă pare puțin abstract rămâi cu mine, pentru că voi detalia aspecte care te vor ajuta să înțelegi mult mai clar acest mecanism.

Dacă realitatea este aceeași pentru toți, atunci de ce avem perspective atât de diferite asupra ei?

Așa cum am spus mai devreme, răspunsul ține de filtrele prin care fiecare dintre noi percepe lumea: simțurile, experiențele și „programele” pe care le avem deja instalate. O persoană cu o percepție predominant auditivă va acorda mai multă atenție sunetelor din jurul său, una vizuală va observa mai ales imagini, forme și detalii, iar una kinestezică va fi mai conectată la emoții, senzații și trăiri corporale.

La fel se întâmplă și la nivelul convingerilor. Un om care crede că lumea este un loc periculos va observa și va extrage din realitate mai ales semnale de alarmă, riscuri și amenințări. În schimb, cineva care crede că lumea este un loc bun va observa mai ușor oportunități, frumusețe și lucruri pozitive în ceea ce se întâmplă în jurul său.

Pentru o persoană care are familia ca valoare centrală, realitatea va fi filtrată prin această lentilă, adică va observa mai repede lucrurile legate de familie și va acorda mai puțină importanță altor aspecte. Același mecanism apare și în cazul celor pentru care sunt importante vocația, banii, prietenia, libertatea sau orice altă valoare personală.

Nu vedem lumea așa cum este ea în totalitate, ci o vedem prin ceea ce suntem noi pregătiți să observăm.

Așadar, pornind de la această analogie, ce reprezintă realitatea unei partituri?

La fel cum omul privește realitatea prin propriile filtre, un interpret privește realitatea partiturii prin filtrele sale profesionale: prin cunoștințele acumulate, experiența dobândită în timp, sensibilitatea artistică și modul în care înțelege muzica.

De aici și subiectivitatea percepției și a interpretării unei partituri. Pentru a avea un ochi cu adevărat „rece” asupra textului muzical ar fi nevoie de un grad foarte mare de obiectivitate, un lucru dificil de atins chiar și în viața de zi cu zi, cu atât mai mult atunci când vorbim despre o creație artistică.

Cu toate acestea, cred că o raportare rigidă la partitură riscă să denatureze însăși esența artei în viețile noastre. Poate că avem nevoie de ochelarii obiectivității atunci când încercăm să înțelegem realitatea cotidiană, dar de cei ai subiectivității atunci când intrăm în universul muzicii.

Muzica nu este reprezentată de simplele semne înscrise pe o partitură, după cum nici cuvintele nu sunt decât un instrument al comunicării, iar imaginile pe care ni le construim despre lume nu sunt însăși realitatea. Nu ne hrănim doar din lucruri, ci din sensul și înțelesul pe care acestea îl au pentru noi.

Astfel, aș concluziona că mai importante decât semnele sunt mesajul și înțelesul pe care compozitorul dorește să le transmită. Iar rolul interpretului este tocmai acela de a servi acest mesaj: să îl amplifice, să îl facă inteligibil, să îl transforme într-o experiență vie pentru public și să fie atât de convingător și de persuasiv în exprimarea sa, încât ascultătorul să nu aibă nici o urmă de îndoială că acesta nu ar fi adevărul muzicii.

Și, după atâta vorbărie, uite ce putem să facem concret în fața unei partituri.

Eu am trei parametri nenegociabili atunci când vorbim despre interpretarea unei partituri:

• Notele
• Ritmul
• Articulațiile

În aceste trei zone mă străduiesc să respect cât mai fidel ceea ce a scris compozitorul, fără să alterez conținutul muzical. 

Unde pot să intervin?

• Agogica
• Tempoul
• Dinamicile
• Aportul emoțional

Ai putea presupune că tempoul este un element fix, însă în realitate el depinde de foarte mulți factori. Eu de exemplu, dimineața am un anumit mod de a percepe timpul, iar seara un altul. Cu atât mai mult într-un moment de scenă, unde pulsul inimii și starea interioară pot influența percepția asupra tempoului.

Același lucru este valabil și pentru compozitori. Nu vorbim despre diferențe majore sau despre schimbarea radicală a intenției muzicale, ci despre faptul că tempoul este un element relativ în ecuația interpretării unei partituri și trebuie să se supună mesajului și caracterului pe care muzica dorește să îl transmită.

Și dinamica se află într-un spectru relativ. Interpretul are posibilitatea de a interveni deoarece ea depinde de spațiul în care are loc interpretarea, de acustica sălii, de oamenii cu care cânți și de circumstanțele care se schimbă de fiecare dată. Adaptarea la aceste condiții, astfel încât mesajul artistic să fie transmis cât mai clar, devine parte din libertatea interpretului în raport cu partitura. Interpretul nu este doar un traducător al semnelor de pe hârtie, ci este cel care transformă acele semne într-o experiență umană.

În concluzie, compozitorul este cel care a scris mesajul, povestea. Rolul interpretului este de a potența acel mesaj și de a-l face să rezoneze ca un ecou adânc în conștiința auditorului.

Cred că nici o abordare dusă la extrem nu poate servi cu adevărat muzica. Nici rigiditatea excesivă, care transformă partitura într-un simplu obiect de executat, dar nici flexibilitatea necontrolată, care îndepărtează interpretul de intenția inițială a compozitorului.

Singurul deziderat al interpretului este să servească mesajul și să se întrupeze cu adevărat în rolul și caracterul pe care îl reprezintă pe scenă. Uneori, acest lucru poate presupune și anumite abateri de la codul inițial pe care compozitorul l-a încriptat pe hârtia partiturii, nu ca o formă de trădare a textului, ci ca o încercare de a-i păstra vie substanța.

Aceste gânduri nu au fost un manifest, ci doar câteva reflecții care, poate că au adus un plus de claritate asupra unui subiect atât de complex. Iar dacă au ridicat mai multe întrebări decât răspunsuri, sunt aici pentru a continua această conversație despre una dintre cele mai fascinante și controversate teme din lumea noastră a muzicienilor.

Duminică plăcută,

Aurelian