Dragă cititorule,
Am ajuns la cel de-al 50-lea articol scris aici, pe blog. Nu e un număr impresionant, dar spune ceva despre puterea pe care o au obiceiurile mărunte atunci când le repeți cu consecvență.
Îți mulțumesc că ai fost alături de mine în tot acest timp și îți sunt recunoscător pentru fiecare minut pe care l-ai petrecut citind aceste articole. Chiar dacă și eu beneficiez din scrierea lor, cea mai mare bucurie o simt atunci când măcar un singur om primește mesajul iar acest mesaj reușește să-i îmbunătățească felul în care gândește sau decide în plan personal, sau în cel artistic.
Motorul care m-a pus în mișcare pe acest drum nu a fost dorința de a oferi informație, ci intenția de a construi o experiență care să aducă o perspectivă proaspătă asupra actului artistic. Însă arta, chiar dacă ne oferă șansa de a evada într-o lume empirică, nu poate fi deconectată complet de la realitatea cotidianului.
Istoria se repetă îmbrăcând forme diferite, dar rămâne în esență, la fel. Aceleași conflicte, aceleași diferențe majore de opinie, aceeași sete de a hrăni egoul și de a-ți bifa doar propria agendă, fără să ții cont de ceea ce se întâmplă în jurul tău. Observ asta și în România, unde diferențele de opinie par să se transforme tot mai des în tabere care nu mai încearcă să se înțeleagă reciproc. Atâta ură circulă în mediul online, atâta frustrare, un limbaj de o educație atât de precară, încât mă întreb sincer, unde și ce am greșit noi, ca societate. Poate că unul dintre răspunsuri îl descoperim în felul în care am început să neglijăm educația și cultura.
Și tocmai de asta există acest newsletter. De asta continui să fiu și profesor la academie, pentru că e felul meu de a contribui la o societate mai educată și mai responsabilă pentru propria ei bunăstare.
Știu că sună un pic clișeic, dar arta și muzica clasică au o forță uriașă de a ne uni și de a ne învăța să ne acceptăm diferențele.
Și aici aș vrea să fac o observație.
Pacea nu înseamnă absența conflictului, ci capacitatea de a găsi mereu soluții pentru a-l rezolva pe cale pașnică. Nu e ceva pasiv care ni se dă de-a gata, ci o acțiune dinamică, care cere iscusința de a găsi un scop comun și de a ne înțelege, oricât de diferiți am fi.
Îți dau un exemplu concret: orchestra simfonică. Este practic, societatea noastră în miniatură.
Hai să vedem ce am putea învăța ca societate de la o orchestră simfonică?
Omogenitate în diferențiere
O orchestră este un amalgam de instrumente diferite unele de altele, prin timbru, prin modul în care produc sunetul sau forma în care își manifestă expresia artistică. La fel ca o societate, formată din oameni diferiți prin origine, convingeri sau temperament. Și totuși, în ciuda tuturor acestor diferențe, în fiecare clipă de muzică se caută omogenitatea sonoră, care nu e deloc ușor de atins. Acea „pace sonoră” care izvorăște dintr-o sonoritate unitară se obține activ prin efort, intenție și responsabilitate, exact așa cum pacea socială nu se dă de-a gata, ci se construiește prin muncă susținută.
Individ și ansamblu
Sunt momente în care trebuie să te așezi în slujba tuturor, în fragmentele de tutti, și momente în care devii vocea principală, ca solist, cu ceilalți alături de tine. Și societatea funcționează la fel: uneori ești cel care susține, alteori ești cel care conduce, iar echilibrul dintre aceste două ipostaze e ceea ce ține totul în picioare.
Adaptare și flexibilitate
O orchestră poate avea și peste o sută de instrumentiști. Dacă fiecare și-ar impune liber propria concepție muzicală pe scenă, ar rezulta haos. De aceea, adaptarea nu înseamnă abandonarea propriei voci, ci capacitatea de a o integra într-un întreg. Iar aici cred că e chiar ceea ce lipsește societății noastre polarizate: capacitatea de a ajusta propria concepție de dragul unui întreg care funcționează.
Suntem oameni.
În clipele acelea în care cântăm cu adevărat împreună, diferențele dintre noi se topesc și convergem către același scop. În acele momente, etichetele dispar și rămâne esența de a fi om, indiferent de culoare, religie, naționalitate, sex, imagine sau îmbrăcăminte. Rămâne doar muzica, cea care ne unește pe toți, momentul în care uităm că suntem diferiți și ne vedem exact așa cum suntem. Aș vrea ca și societatea noastră să găsească măcar din când în când, acel echivalent al momentului în care o orchestră face muzică împreună.
Un lider care inspiră.
Vorbesc bineînțeles despre dirijor, cel care creează unitate și concepție, care conduce nu prin frică, ci prin exemplu. Un dirijor adevărat nu produce unitate prin faptul că îi obligă pe ceilalți să cânte ca el ci făcându-i pe ceilalți să vrea să cânte împreună. Din păcate ducem o lipsă acută de lideri autentici și cu adevărat responsabili în societatea noastră, și nu mă refer doar la nivel înalt. Poți fi lider în familia ta, în grupul tău de prieteni, în contexte mult mai mici, fără să ajungi lider de țară sau lider mondial. Societatea de azi nu duce lipsă de oameni competenți să conducă, ci de asumare a acestei responsabilități din partea celor care chiar ar fi capabili să o facă.
O misiune comună.
Orchestra se unește mai ales în momentele de concert, tocmai pentru că are un țel comun: să transmită mesajul compozitorului cât mai fidel, astfel încât publicul căruia îi cântă să trăiască o experiență cu adevărat transformatoare. Dacă o specie extraterestră ar ataca pământul, oare nu am lăsa deoparte toate războaiele și conflictele noastre ca să ne unim forțele împotriva amenințării comune? Dar de ce ar trebui să se întâmple o asemenea catastrofă ca să ajungem în acel punct? De ce nu am putea lăsa deoparte interesele personale și am merge către o lume mai bună chiar de pe-acum?
O picătură într-un ocean.
Există uneori teama că apartenența la un întreg mai mare ne-ar putea anula identitatea. Dacă mergem pe modelul orchestrei simfonice, faptul că fac parte dintr-o orchestră nu îmi anulează identitatea de clarinetist. Orchestra are nevoie de mine ca și clarinetist ca să funcționeze, iar eu rămân clarinetist, chiar dacă sunt parte a unei forțe de expresie mai mari decât mine. Nu doar că orchestra nu mi-a anulat identitatea, dar aș spune că a potențat-o, pentru că am descoperit cine sunt ca instrumentist tocmai în relație cu ceilalți, în efortul de a-mi găsi locul în ansamblu fără să-mi pierd vocea proprie.
Înțeleg faptul că problemele sunt mult mai complexe decât le-am arătat eu în acest articol scurt, dar poate că într-o zi, vom reuși să învățăm din ceea ce nu a funcționat în trecut și să facem un pas către schimbare. Din păcate, tocmai acesta e cuvântul care ne sperie pe toți: schimbare. Parcă ne e scris în ADN că schimbarea înseamnă incertitudine, așa că preferăm să rămânem cum suntem chiar dacă ne face rău, decât să intrăm în necunoscut. Vorba lui Caragiale: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale. Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!” 😀
Lăsând gluma la o parte, trăim într-o lume duală în care există deopotrivă bine și rău, sprijin și provocare, fericire și tristețe, plăcere și durere, conflict și rezoluție. A dori doar pace e o utopie care atrage după sine și mai mult război. Conflictul poate deveni și el o forță de creștere. Te obligă să-ți reevaluezi convingerile, te provoacă și te transformă. Nu cred că eliminarea lui este soluția, ci capacitatea de a-l transforma și de a-l rezolva fără violență.
Și cred că aici intervine arta, cea care te eliberează de prejudecăți și te face să vezi în tine și în ceilalți, acel sâmbure de esență care se regăsește în noi toți. Iar orchestra ne învață să fim diferiți fără să încetăm să fim împreună. Pentru că, armonia este felul în care diferențele și tensiunile ajung să coexiste într-un întreg mai mare decât fiecare dintre ele.
Duminică plăcută,
Aurelian

Leave a comment