Dragă cititorule, 

Mă bucur să ne revedem la o nouă experiență ClassicalMindset.

Acest articol dă startul unei serii în care voi aduce în fața ta câteva dintre cele mai des întâlnite biasuri cognitive. Mai mult decât atât, dincolo de simpla lor explicare, voi construi o punte între ele și viața noastră artistică, mai precis, cum se manifestă ele în practica noastră muzicală de zi cu zi și cum putem să le identificăm și să le combatem.

Așadar, cu centurile puse și cu piciorul pe accelerație, pornim împreună spre fascinanta lume a erorilor la care creierul nostru este supus în viața de zi cu zi.

Hai mai întâi să vedem ce sunt biasurile astea, despre care cu siguranță ai auzit vorbindu-se prin tot internetul.

Biasurile cognitive sunt erori sistematice de gândire care apar adesea deoarece creierul folosește euristici, adică niște scurtături mentale eficiente, dar imperfecte. Practic, prin aceste scurtături el dorește să economisească energie, ceea ce pare la prima vedere admirabil, însă tocmai aceste scurtături sunt cele care ne conduc uneori către concluzii greșite și ne distorsionează percepția asupra realității.

De ce face creierul asta?

Bună întrebare 🙂

O face pentru că scopul lui principal este supraviețuirea, cu orice preț. Iar economisirea energiei face parte din strategia lui de a ne ține în viață.

Dacă te învinovățești în viața de zi cu zi pentru că lenevești sau că nu ai chef să faci nimic, o faci degeaba. Te opui unor instincte de conservare care sunt adânc înrădăcinate în ADN-ul nostru, și de aceea este foarte greu de multe ori să te ridici din pat și să acționezi. Creierul preferă economisirea energiei, însă unul dintre avantajele noastre ca oameni este tocmai capacitatea de a acționa împotriva impulsurilor automate atunci când avem un scop important.

Dacă la lene lucrurile sunt evidente și poți interveni practic asupra lor, când vine vorba despre gândire, situația se complică. Cercetarea necesită consum de energie și, astfel, concluzia bazată pe câteva date stocate deja în memoria ta devine cea mai atractivă ofertă pentru el. A pus o ștampilă și mergem mai departe.

Dacă în trecut viteza gândului ne salva viața, în prezent ne poate induce în eroare. Pentru strămoșii noștri era mai sigur să presupună că zgomotul din tufiș este un prădător decât să analizeze calm toate posibilitățile. Problema este că lumea de astăzi cere adesea decizii mai nuanțate. Biasurile ne pot afecta relațiile, finanțele, vocația, votul, studiul și chiar imaginea despre noi înșine.

Aceste erori apar frecvent în viața de zi cu zi:

• Vezi o persoană îmbrăcată elegant și presupui imediat că este competentă. Tocmai ai fost influențat de un bias.
• Citești doar știri care îți confirmă opiniile și le ignori pe celelalte. Iarăși, este un alt bias.
• Dacă după un concert mai puțin reușit crezi că „nu sunt bun de nimic”, deși ai avut alte concerte reușite, ai ghicit, este un bias.

Cel care a subliniat importanța lor în viața de zi cu zi și a scris o carte impresionantă, atât ca dimensiune cât și ca idei, este Daniel Kahneman, laureat al premiului Nobel pentru economie, care s-a stins din viață în 2024. Cartea se numește Thinking, Fast and Slow (Gândire rapidă, gândire lentă, în română) și explică faptul că mintea noastră funcționează prin două sisteme:

Sistemul 1 (gândirea rapidă) este intuitiv, automat și foarte rapid. Ne ajută să luăm decizii instantanee, dar este predispus la erori și prejudecăți cognitive.

Sistemul 2 (gândirea lentă) este deliberat, analitic și necesită efort. Este folosit pentru rezolvarea problemelor complexe, verificarea intuițiilor și luarea deciziilor bine fundamentate.

Problema nu e că Sistemul 1 e rău. Din contră, fără el nu am putea cânta deloc, pentru că interpretarea muzicală depinde foarte mult de reflexe, de intuiție și de automatisme construite prin ani de exercițiu. Problema e că Sistemul 1 ajunge să ia constant decizii în locul nostru, fără să ne anunțe, iar aceste decizii sunt influențate de tipare de gândire pe care nu le observăm și pe care rareori le punem la îndoială.

Doar că lumea unui muzician e una plină de nuanțe, subiectivitate și comparație constantă, iar aceste scurtături pot deveni exact ceea ce ne împiedică să evoluăm. De aceea am decis să dezbat acest subiect în mai multe articole, pentru că am observat atât la mine, cât și la studenții mei, cât de mult ne influențează aceste erori pe care le face creierul nostru când vine vorba să fim obiectivi față de noi înșine și față de evoluția noastră profesională. Iar muzica, sau arta în general, presupune o evaluare fără a avea un criteriu cu adevărat obiectiv la îndemână.

Un contabil poate verifica dacă un calcul e corect. Un sportiv are scorul sau timpii. Muzicianul trebuie să decidă singur dacă o frază e suficient de expresivă, dacă un tempo e potrivit, dacă e „gata” pentru scenă. Această nevoie continuă de autoevaluare, într-un domeniu în care granițele sunt fluide, ne face teren perfect pentru tot felul de iluzii ale minții.

Și cred că nu există un loc mai bun de unde să pornim decât biasul care ridică, chiar de la început, întrebarea: cum știm de fapt cât de pregătiți suntem?

Dunning-Kruger, sau iluzia competenței

Acest bias descrie un fenomen aparent paradoxal, observat inițial într-un studiu de psihologie la sfârșitul anilor ’90, și se referă la faptul că cei care au cea mai puțină pregătire într-un domeniu tind, în general, să-și supraestimeze cel mai mult competența. Nu din aroganță, ci pentru că le lipsesc exact instrumentele necesare ca să-și dea seama cât de mult nu știu. Ca să recunoști o greșeală, trebuie deja să știi cum arată corectitudinea. Ca să auzi o intonație imprecisă, trebuie deja să ai urechea antrenată să audă diferența. Așa apare paradoxul: încrederea e cea mai mare tocmai acolo unde competența e cea mai mică.

Aveam un coleg în facultate care se pregătea pentru o audiție de orchestră. L-am întrebat dacă e pregătit. Mi-a răspuns: „Pregătit? Mai am un pasaj de rezolvat și o să fie perfect!” Pe mine, cel de atunci, m-a demoralizat încrederea pe care o avea în capacitățile sale, pentru că știam cum cântă de obicei și, din punctul meu de vedere, cântatul lui era departe de a fi perfect. Bineînțeles că nu a câștigat audiția și, poate că dacă știa de acest bias, ar fi abordat altfel pregătirea pentru concurs.

De aceea sunt atât de perfide erorile pe care le face creierul: de cele mai multe ori sunt foarte greu de identificat de unul singur. Prin urmare, o părere avizată din exterior despre situația ta poate scoate mult mai rapid la iveală aceste mecanisme eronate ale minții.

După cum bine știi, am început masterul în dirijat orchestră. Trebuie să recunosc că a pornit dintr-o combinație de curiozitate, dorință de aprofundare a muzicii și o oarecare frustrare la adresa incompetenței multor dirijori care mi-au trecut prin fața ochilor. Atunci nu vedeam acest bias, dar acum îmi e foarte clar. Îmi spuneam: „ce poate să fie așa de greu să dai din mâini și să bați măsura?” Iar acum îmi dau seama exact de ce este așa de dificil, pentru că deja încep să cunosc ce presupune cu adevărat dirijatul. Până să îl încep, nu cunoșteam decât un nivel de superficialitate.

E exact acel tip de omnipotență în fața unei experiențe sau abilități care, din exterior, pare ușor de pus în practică, dar de cele mai multe ori se dovedește a fi mai dificilă decât pare. Credem că e simplu să facem un video scurt vorbind în fața camerei și să îl postăm pe Instagram, dar scoate telefonul și fă-l acum. O să vezi că e mult mai dificil decât pare la prima vedere.

Ce putem face concret cu asta?

Nu cred că soluția e să ne îndoim constant de noi înșine, asta ar fi la fel de dăunător ca încrederea oarbă. Cred, în schimb, că soluția stă în a construi obiceiuri care ne dau acces la o perspectivă mai obiectivă decât propria noastră „ureche” în momentul studiului. Înregistrarea propriului studiu și ascultarea ei după o pauză, chiar și de câteva ore, ne dă distanța de care avem nevoie ca să auzim ceea ce Sistemul 1, cel rapid și automat, nu poate observa în timp real.

Totodată, feedbackul cerut deliberat, nu doar primit pasiv, de la un profesor sau coleg de încredere, ne oferă exact perspectiva la care încă nu avem acces. Și, poate cel mai important, obiceiul de a ne întreba periodic „ce anume nu pot încă să îmi dau seama că lipsește din abilitatea mea?” Această întrebare aduce un soi de smerenie care deschide ușa către progres.

Poate că primul pas spre a deveni un muzician mai bun este să punem la îndoială primele concluzii la care mintea noastră ajunge cu rapiditate.

Așadar, tu ai descoperit vreodată la tine sau la oamenii din jurul tău acest bias? Îți aștept părerile în comentarii sau cu un reply la acest email.

Duminică frumoasă, 

Aurelian