Dragă cititorule,

Mă bucur să ne reîntâlnim la o nouă experiență ClassicalMindset!

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii și-au dorit să fie deștepți pentru că, la un anumit nivel, inteligența oferea un avantaj concret și real în lupta pentru supraviețuire. La început, acest avantaj s-a manifestat în relație cu celelalte vietăți, urmând ca, treptat, aria competiției să se restrângă tot mai mult între noi, oamenii.

Isteria aceasta după deșteptăciune mi se pare că s-a amplificat foarte mult în ultimele decenii și, mai ales acum, odată cu apariția inteligenței artificiale, am devenit mai deștepți ca oricând. Problema este că peste noapte am ajuns să fim cu toții deștepți și, ca orice lucru inflaționist, ceea ce devine omniprezent își pierde inevitabil valoarea. Și ce este de fapt, valoros? Devin valoroase lucrurile rare, cele limitate sau cele la care ajungi cu greu.

În acest context, am o întrebare la care mă voi strădui, în următoarele rânduri, să ofer un răspuns: oare cât de valoros este să fii prost într-o lume plină de deștepți?

Pornim de la premisa că „deștept” și „prost” sunt doar niște etichete pe care noi, oamenii, le-am atașat pentru a ne diferenția; doar că ele au un fundament complet greșit. Se referă concret la o identitate care aduce de la sine ideea de generalizare. Ca să explic mai bine, uite un exemplu: dacă nu știu tabla înmulțirii, asta înseamnă că sunt prost. Este complet greșit. Nu știu tabla înmulțirii, dar știu să cânt la un instrument.

Sau invers: am citit sute de cărți, asta înseamnă că sunt deștept. Da, poate că lectura ți-a oferit o lărgire a orizontului de gândire, dar asta nu înseamnă că știi să cânți la un instrument :)) 

Și totuși, ne asumăm identitatea de om „deștept” sau „prost” în baza unui singur criteriu de evaluare.

Aceste etichete poartă cu ele mai multe nuanțe. Deștept, inteligent sau înțelept intră în aceeași categorie, dar există diferențe subtile și de profunzime între ele. La fel și în cealaltă direcție: prost, neîndemânatic, zăpăcit, stau sub aceeași umbrelă, dar diferențele sunt recognoscibile. Doar că nu vreau să dezvolt subiectul în direcția asta. Vreau să le privim doar ca pe niște concepte din care să învățăm ceva folositor.

Așadar, hai să vedem care sunt dezavantajele de a fi, în anumite circumstanțe, deștept:

• Oferă un statut pe care vei dori, în orice circumstanță, să-l aperi. Ca să îmi protejez imaginea de om deștept, s-ar putea să nu adresez acea întrebare care ar clarifica lucrurile și risc să rămân… prost 🙂
  
• Vine cu aroganța și pretenția de a avea dreptate. Ori, a avea dreptate, în sensul că doar adevărul tău există, aduce o limitare a capacităților.
  
• A fi deștept poate aduce pasivitate și comoditate în viața de zi cu zi.
  
• Deșteptăciunea vine cu riscul foarte mare de plafonare.
  
• Deșteptul funcționează doar într-un cadru de perfecțiune, unde greșeala este aspru pedepsită.

Și avantajele, în anumite situații, ale prostiei:

• Te eliberează de presiunea de a te ridica mereu la un anumit standard.
  
• Privești greșeala ca pe un lucru obișnuit și benefic pentru evoluția ta.
  
• Aduce un soi de smerenie productivă, care îți dă voie să accepți recomandările celor din jurul tău, care au mai multă expertiză în domeniu.
  
• Faptul că nu te mai crezi atotștiutor te încurajează să adresezi întrebări de explorare și să îți antrenezi curiozitatea.
  
• Îți oferă mai mult curaj de a acționa fără prea multă analiză și gândire. 

Înțeleg că sună un pic paradoxal ceea ce am spus până acum și, în același timp, vreau să punctez exact acest lucru: percepția noastră despre cele două etichete s-a distorsionat puternic în ultimii ani. Avem iluzia deșteptăciunii. Doar pentru simplul fapt că avem acces la mai multă informație decât strămoșii noștri, asta nu ne face deloc mai deștepți, ba chiar dimpotrivă.

Părerea mea este că, a fi deștept înseamnă a păstra mereu o minte lucidă, deschisă către posibilități, acceptând că este posibil să nu ai dreptate, păstrând vie curiozitatea și entuziasmul explorării; căci doar aceasta este rețeta evoluției.

Pe când, a fi prost (în accepțiunea generală), reprezintă acel blocaj al sistemului tău de gândire care îți spune că nu mai există nicio altă variantă a realității, în afară de cea pe care o percepi tu.

Din când în când, ca să mai ies din „deșteptăciune”, mă ajută mult să mă expun la medii în care sunt neîndemânatic și care mă provoacă să cresc.

În final, cred că este mai mult vorba despre acceptarea faptului că cele două etichete sunt fețe diferite ale aceleiași monede și că amândouă ne sunt folositoare în creștere, învățare și evoluție. 

O minte care crede că știe deja totul se închide, iar una care acceptă că nu știe, începe să exploreze.

Așadar, hai să ne dăm voie să mai fim și proști din când în când.

Tu ce zici?

Duminică frumoasă,

Aurelian