Dragă cititorule,

Iată-ne din nou împreună, la o nouă experiență ClassicalMindset.

Sărbătorile care ne bat la ușă vin către noi cu semnificații și simbolistici diferite. Iar, în funcție de semnificația pe care fiecare dintre noi o atribuie acestei suite de sărbători îmbrăcate în mantia zăpezilor, dezvoltăm acțiuni care ne sunt pe plac, mai mult sau mai puțin.

Poate că pentru tine sărbătorile reprezintă acel moment din an în care poți să fii alături de familia reunită, sau poate sunt un prilej de a te înfrupta din bunătățile culinare pe care nu le savurezi în restul anului. Poate că îți place să primești și să dăruiești cadouri ori să petreci timp în compania prietenilor tăi cei mai apropiați. Dar sărbătorile pot fi și despre reflecție, despre interiorizare, despre a fi în solitudine, un punct de cotitură care îți permite să te detașezi de ceea ce trăiești, să observi, să tragi concluzii și să te repoziționezi în relație cu viața pe care o trăiești în prezent și cu cea pe care ți-o dorești pentru viitorul tău.

Chiar dacă acest articol va fi unul mai introspectiv, poate chiar filosofic, mă voi strădui să țin lucrurile cât mai simple, pe înțelesul tuturor, fără ca să alterez esența mesajului.

Ce s-o mai lungim? Hai să-i dăm drumul!

Așa cum spuneam, frenezia sărbătorilor ne poate scoate în evidență ceva ce cultivăm cu predilecție pe tot parcursul anului, și anume două dintre cele mai importante verbe care ne guvernează existența: a avea și a face.

Nu știu dacă ai observat acest lucru în viața ta, dar am ajuns o societate care, în marea majoritate, este capturată de mrejele acestor două acțiuni.

Să luăm mai întâi a face.

În decursul anului ne lăsăm pradă, mai tot timpul, următorului moment din viitor, planurilor exagerate, proiectelor nesfârșite după care fugim să le terminăm cât mai repede, doar pentru a începe altul. Aici pot să dau și un exemplu personal. Mi-am dat seama cât de șireată este mintea: până și la cititul cărților mă îndeamnă să nu mă bucur de cartea pe care o țin în mână și mă ispitește deja cu dorința de a o explora pe următoarea.

La fel suntem și acum, în perioada sărbătorilor: fugim dintr-o parte într-alta. De la familie la vecini, de la un magazin la celălalt, de la un eveniment la altul, fiind în toate locurile și, de fapt, niciunde.

Dacă ne referim la a avea, lucrurile stau așijderea.

Pe parcursul anului acumulăm. Fie informații, fie obiecte, fie experiențe, nu contează ce, important este să ni le însușim, să fie ale noastre. Ca, după ce ne-am plictisit de ele, să rămână într-un colț, nefolosite. De multe ori mi s-a întâmplat să cumpăr obiecte pe care să le folosesc o singură dată și atât. Sau cărți pe care le-am cumpărat și zac în bibliotecă, necitite, de ani de zile…

Tot așa facem și de sărbători. Suntem într-o continuă alergătură după cadouri sau bunuri de consum. Chiar zilele acestea observam forfota orașului și disperarea din magazine pentru acumularea de bunuri de consum, de parcă ne-ar paște o apocalipsă și toată mâncarea ar urma să dispară. Rânduri nesfârșite la casele de marcat, oameni cu cărucioarele pline la refuz, peste tot cozi interminabile. Gândul meu merge doar la cât din acea mâncare va ajunge, de fapt, să fie aruncată după sărbători, dar asta ar fi o altă discuție.

Nu vreau să nominalizez faptul că a face sau a avea ar fi ceva rău. Ba dimpotrivă, contextual, ele pot fi extrem de benefice; însă cred că măsura în care ne sprijinim viața pe aceste verbe este cu mult depășită.

Și-atunci, ce-ar fi de făcut?

Pur și simplu să ne lăsăm guvernați și de un al treilea verb, care să aducă un echilibru între cele două, și anume: a fi.

Din păcate, și societatea încurajează și își extrage valoarea în special din a face și a avea. Adică ești valoros în măsura în care faci ceva sau deții ceva, și nu din simplul fapt de a fi. Iar din această excludere socială am ajuns să abandonăm bucuria de a-l avea în viața noastră pe a fi. Cumva, acest verb a devenit un fel de „paria” al societății.

Dacă a avea sau a face se referă la lucruri materiale, palpabile, pe a fi nu ai cum să pui mâna, nu ai cum să-l cuantifici. El se referă la latura noastră spirituală, la lucrurile intangibile, cum ar fi iubirea, arta sau divinitatea. Prin a fi nu înțeleg pasivitate, ci o prezență vie, conștientă, deplină.

Doar că prezența lui a fi în viața noastră nu poate fi descoperită în haosul și aglomerația din exterior. Pentru a-l găsi cu adevărat pe a fi este nevoie de introspecție, de blândețe, de o reîntoarcere către prezent și către liniște, din agitația cotidiană și din tumultul gândurilor noastre. Îl găsim într-o respirație profundă sau în împăcarea cu noi înșine; în admirarea unui apus splendid sau a unui tablou de Van Gogh; în liniștea unei biserici sau într-o muzică ce face ca spiritul tău să vibreze.

Aceste verbe nu trebuie doar să existe separat. Uite cum le putem împreuna:

A avea + a fi

Ai în fiecare clipă prezentul. E cel mai frumos dar pe care îl poate primi un om.

Poți doar să fii pentru omul de lângă tine, să îl asculți și să îl accepți așa cum este, cu toată sinceritatea, să simtă că nu e nevoie să schimbe nimic la el ca să fie acceptat. Nu cred că există un cadou mai bun pentru cei din jurul nostru.

A face + a fi

Poți să transformi a face în a observa. Să începi să observi că exiști, să observi emoțiile, gândurile, reacțiile, să fii prezent în fiecare acțiune, la modul conștient.

A fi este o prezență constantă și în artă, de aceea reprezintă și subiectul acestui articol.

De exemplu, o temă recurentă în discuțiile cu studenții mei din ultimele săptămâni a fost chiar această idee de a transforma vorbitul despre experiență în trăirea efectivă, în fapt, a experienței.

Adică, de cele mai multe ori vorbim și gândim despre muzică: pătrimi, doimi, înălțimi de sunete, dinamică, ritm, acordaj, împreună, mai sus, mai jos, aer, arcuș, pedală, digitație etc. Sunt atât de multe detalii teoretice, încât, atunci când ajungem să cântăm pe scenă, facem exact același lucru: gândim despre muzică și nu suntem muzica. Când vine momentul să trăim experiența, pe scenă, tot la fel, o teoretizăm. Gândind despre ceea ce cântăm în timp ce o facem, ne pune într-o poziție separată față de muzică. E ca și când ar exista două entități: artistul și muzica. Ori, pe scenă e nevoie de una singură.

Ca orice alt lucru de pe lumea aceasta, a fi are nevoie de antrenament pentru a putea exista cu adevărat în viețile noastre. Cu cât antrenezi mai mult a fi experiența muzicală, cu atât mai mult vei ajunge să o trăiești pe scenă. Și aici se află adevărata esență a unui artist: să fie una cu arta sa.

Acest a fi în artă se manifestă în iscusința meșteșugului, în împlinirea artistului, în admirația publicului, în crearea timpului și a spațiului în care oamenii sunt din ce în ce mai aproape de ei înșiși, de ceea ce se ascunde în interiorul lor, dincolo de lumea materială.

Sper că am reușit să fiu suficient de clar și să nu ajung la termeni greu de înțeles.

Tu poți să extragi din aceste gânduri ceea ce crezi că ți se potrivește mai bine, însă cred că este important să facem mai mult loc lui a fi în viața noastră, iar sărbătorile sunt cel mai potrivit moment pentru a începe să faci asta.

Indiferent de circumstanțele în care îți petreci aceste zile, îți doresc un singur lucru: să fii!

Sărbători cu bine,
Aurelian