Dragă cititorule,

Mă bucur să te regăsesc la o nouă experiență ClassicalMindset!

Vineri seara am fost la concertul aniversar al Filarmonicii din Cluj, care a sărbătorit 70 de ani de existență. De această dată am celebrat nu de pe scenă, ci din sală, în postura de spectator, ascultând Creațiunea lui Haydn, interpretată magistral de către colegii mei. Fiind martor și observator al dăruirii corului, a orchestrei, a dirijorilor, a organizatorilor, a voluntarilor și, nu în ultimul rând, al publicului care și-a oferit cu generozitate mai bine de două ore pentru a participa la această sărbătoare, am avut o conștientizare profundă.

Mi-am dat seama de efortul pe care fiecare om l-a depus pentru ca acest concert să prindă viață. Și nu mă refer doar la evenimentul aniversar, ci la orice concert dintr-o stagiune. Câtă muncă au investit instrumentiștii și coriștii pentru a ajunge la un asemenea nivel de interpretare. La fel și dirijorul. Au fost necesari zeci de ani de studiu, de formare, de eforturi nevăzute depuse de profesorii din școala primară, gimnaziu, liceu și conservator pentru ca excelența să devină posibilă.

Am simțit nevoia să amintesc acest lucru deoarece, de multe ori, ajungem să bagatelizăm propriul efort. Uităm că pentru a ajunge aici am parcurs o călătorie lungă, plină de provocări, obstacole, dar și de împliniri. Uităm să conștientizăm cu adevărat că a face artă are aceeași greutate, aceeași însemnătate și aceeași importanță ca orice altă meserie din lumea noastră.

Privind acest efort colectiv, mi-am dat seama că dincolo de tehnică, disciplină și ani de studiu, la baza fiecărui gest artistic stă un ingredient secret: încrederea. Așa am ajuns să reflectez la propriile eforturi de a atinge performanța. Mi-am reamintit cât de mult am muncit pentru fiecare victorie și pentru fiecare nivel depășit, în orice direcție a vieții mele.

Chiar și pentru a-mi construi încrederea în sine a fost nevoie de eforturi uriașe. Nu, din păcate nu m-am născut nici cu asta. Și, fiindcă am ajuns în acest punct, vreau să vorbim în acest articol despre încredere, pentru că este pe buzele tuturor atunci când discutăm despre performanța artistică. A devenit, de altfel, un obstacol vizibil și adesea de netrecut, mai ales în rândul tinerilor muzicieni.

Așadar, în rândurile următoare îmi voi împărtăși perspectiva asupra a ceea ce înseamnă încrederea în sine și asupra modului în care o putem cultiva. Este doar punctul de vedere al unui om care nu a pornit nici măcar de la zero, ci de la minus, o perspectivă pe care o exprim acum, la vârsta mea, și care, firește, se poate transforma odată cu mine.

Voi aborda încrederea în sine din trei perspective:

Din perspectivă practică

Așa cum spuneam, încrederea în sine funcționează asemenea unui mușchi care are nevoie de antrenament pentru a crește. De fiecare dată când facem un lucru care ne sperie, nivelul încrederii crește cu încă un procent. Iar explicația este simplă: creierul amplifică orice situație necunoscută, încercând să ne protejeze, să ne țină în viață, și produce în corp emoția de frică. Însă, odată ce ai făcut acțiunea de care te temeai și ai constatat că ai supraviețuit, creierul se liniștește și îți spune: „A, uite că n-am murit. Putem să mai facem asta!”. În felul acesta, construim treptat un sistem interior care aduce în noi încrederea necesară pentru a fi și pentru a acționa.

Tot din acest unghi practic, încrederea poate fi cultivată și prin a oferi la rândul tău încredere. Atunci când dăruiești încredere oamenilor din jur, la un moment dat începi să preiei și tu din această energie, din această formă de forță care circulă între oameni.

Din perspectivă psihologică

Deși nu sunt psiholog, am citit mult despre acest subiect, în disperarea mea de a-mi construi o încredere de sine sănătoasă în interior. Din păcate, ajungem la maturitate cu astfel de dificultăți tocmai pentru că, în copilărie, au existat experiențe care ne-au afectat emoțional. Acest aspect nu îl pot detalia aici, deoarece necesită o abordare psihoterapeutică realizată de un profesionist.

Totuși, încrederea poate fi sabotată în copilărie și prin faptul că nu ni s-au oferit responsabilități potrivite vârstei, sarcini care să ne arate că suntem capabili. În plus, orice formă de încurajare sau feedback pozitiv are o pondere uriașă în dezvoltarea unei încrederi echilibrate și sănătoase la maturitate.

Încrederea are la bază și o serie de convingeri formate de-a lungul vieții. Cu alte cuvinte, este modelată și de părerile figurilor noastre de autoritate din copilărie (părinți, profesori) păreri care, ajunși în adolescență sau maturitate, ajung adesea să ne conducă viața. În esență, încrederea este o certitudine interioară că ești capabil, o speranță în tine, cel din viitorul apropiat, că vei reuși.

Iar aici putem interveni noi, fie ca adolescenți, fie ca adulți, reformulând felul în care ne vorbim în gândurile noastre și construind un sistem prin care să primim acum, de la noi înșine, ceea ce ne-a lipsit în copilărie din partea figurilor de autoritate.

Din perspectivă spirituală

Aici lucrurile devin și mai interesante.

Să disecăm puțin expresia „Nu am încredere în mine”. Ce spune ea, de fapt?
Similar cu psihologia părților interioare, ea implică existența a două entități: „eu” și „mine”. Cu alte cuvinte, „eu” nu am încredere în „mine”. Această formulare sugerează o ruptură interioară, o împărțire în două: între personalitate (masca sau măștile noastre sociale) și sinele autentic. Iar asta mă duce la concluzia că sunt divizat, că nu sunt pe deplin întreg, că nu trăiesc în acord cu sinele meu. Pentru că, și aici este esența, dacă aș fi una cu sinele meu real, nu aș mai simți neîncredere. Când locuiesc în sinele meu, în autenticitatea mea, am o certitudine organică: pot, sunt capabil, sunt sprijinit de propriile resurse.

Cum ajungem acolo?

Răspunsul e greu de pus în cuvinte și diferă de la un om la celălalt. Totuși, ce poate ajuta este orice formă de introspecție: rugăciune, meditație, scris, citit, consum de artă, experiențe interioare care ne aduc mai aproape de propriul adevăr.

Concluzie

Am încercat ca fiecare perspectivă prezentată să fie cât mai simplă și mai condensată.
Totuși, chiar dacă la început am vorbit despre nevoia unor experiențe care să ne crească încrederea, în realitate, încrederea în sine nu ar trebui să depindă de niciun factor extern. Ar trebui să ai încredere în tine indiferent de realizările tale profesionale. Aceste două direcții (realizările și încrederea) n-ar trebui să fie legate, deși așa am fost educați încă din copilărie: că poți fi încrezător doar dacă „faci” ceva pentru asta (muncești, iei note mari, respecți părinții, ești copil cuminte etc.).

O altă modalitate prin care ne putem consolida încrederea este trăirea prezentului. Rămânând aici, în clipa aceasta, în realitatea noastră interioară, ne așază, ne ordonează și ne aduce mai aproape de noi înșine, acolo unde încrederea există deja.

Este exact ca în cazul emoțiilor. Așa cum am explicat în articolul despre gestionarea emoțiilor de scenă, emoțiile apar ca răspuns la gândurile sau scenariile care rulează în mintea noastră. La fel se întâmplă și cu încrederea: ea poate fi amplificată sau diminuată în funcție de ceea ce creezi în mintea ta. Totuși, aceste „filme mentale” care alimentează neîncrederea reflectă fie povești din trecut, fie proiecții asupra viitorului. De aceea, clipa prezentă reprezintă, de fapt, cea mai mare resursă de încredere în sinele tău real și autentic.

Trăim, din păcate, într-o societate polarizată, în care încrederea în sine atinge niveluri alarmant de scăzute, indiferent de felul în care se exprimă: fie prin micșorarea exagerată a propriilor capacități, specifică tiparului de victimă, fie printr-o aroganță ostentativă, o supraevaluare falsă a abilităților, un soi de omnipotență absolută ce aparține tiparului de agresor. Ambele extreme, deși diferite în aparență, indică același lucru: un dezechilibru interior, o fragilitate a încrederii reale în sine.

Nu există o formulă universală pentru a cultiva acest tip de încredere, însă ea rămâne una dintre condițiile fundamentale atât pentru performanța artistică, cât și pentru o viață trăită în echilibru și autenticitate.

Sper ca acest articol să-ți fi oferit mai multă claritate. Ca de obicei, m-aș bucura să aflu părerea ta în comentarii: în ce fel te-a influențat (sau poate încă o face) lipsa încrederii în propriile tale capacități de-a lungul drumului artistic?

Îți doresc o săptămână plină de încredere,

Aurelian