Dragă cititorule,

Bine te-am regăsit la o nouă experiență ClassicalMindset!

De obicei, îmi planific subiectele din timp, aleg temele cu grijă și le las să dospească până când sunt gata să fie scrise. De data aceasta însă, ceva a ieșit din tipar. O idee spontană s-a strecurat printre gândurile mele și a cerut să fie auzită. Așa s-a născut acest articol cu titlul simbolic: 40.

De la tradițiile creștine până la simbolistica jungiană, cifra 40 poartă în ea o încărcătură aparte. Potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți, Moise a stat 40 de zile pe Muntele Sinai, poporul evreu a rătăcit 40 de ani prin deșert, iar Isus a postit tot 40 de zile înainte de a-și începe misiunea. În islam, Mahomed primește revelația divină la 40 de ani. Iar în psihologia lui Jung, acest prag al vârstei este văzut ca o zonă de cotitură, o perioadă de confruntare cu sinele, de reconfigurare a identității și sensului.

Așadar, se pare că 40 este un număr care simbolizează de fapt renașterea interioară. Și da, newsletterul de astăzi îl scriu pentru că acum câteva zile am atins și eu această bornă.

Și, dacă în această călătorie a vieții mele am reușit să ajung și în gara cu numărul 40, m-am hotărât să desfac „bagajul” și să explorăm împreună ce s-a acumulat până acum în decursul acestor ani.

Nu sunt sfaturi ci doar reflecții, impresii pe care, în acest moment al vieții, le interpretez în acest fel, și pe care le-am pus în forma unui dialog cu mine însumi. 

Te invit cu drag să parcurgi acest schimb sincer de gânduri:

„Salut, Aurelian! Ești pregătit? Începem?”

„Da, te rog.”

„O primă întrebare legată de regrete. Ce ai face diferit dacă ne uităm în trecut, să zicem pe la vârsta de 20 de ani?”

Fără îndoială, dacă aș putea da timpul înapoi, aș căuta sprijinul unui psiholog sau al unui ghid spiritual. Ce mi-a lipsit cel mai mult în perioada adolescenței a fost capacitatea de a-mi gestiona emoțiile. Lipsa acestei reglări interioare mi-a încetinit dezvoltarea și, în mod inevitabil, mi-a afectat parcursul către performanțele pe care le visam încă din copilărie.

E un autosabotor tăcut și greu de detectat – nu-l vezi la suprafață. E ca și cum ai încerca să accelerezi la maximum, cu toate pedalele apăsate și motorul turat, dar cu frâna de mână trasă. Vrei să înaintezi, dar ceva din tine te ține în loc.

„Doar atât?”

„Nu doar atât. Aș acționa mai des în ciuda fricii. Am crezut multă vreme că frica este un semnal de alarmă care îți spune ce să eviți, când de fapt ea era o busolă care-mi arăta exact direcția în care trebuia să merg. Mi-aș da voie să experimentez toate fațetele ființei mele, indiferent de ce ar crede ceilalți despre mine.”

„Am înțeles. Să presupunem că…”

„A… și viciile. Aș renunța complet la ele, oricare ar fi natura lor.”

„Bun. Dacă ar fi să arunci acum o privire în tolba înțelepciunii adunate până în prezent, ce ai descoperi?”

„Că realitatea trăită este doar în capul nostru. Suntem ghidați – și limitați – de poveștile pe care ni le tot spunem despre noi și despre lume.”

„Poți detalia puțin?”

„Suntem diferiți și fiecare dintre noi are alte nevoi, motiv pentru care mă feresc de generalizări, deși înțeleg utilitatea lor. Ce a funcționat pentru mine ar putea fi inutil sau chiar dăunător pentru altcineva. Dar un lucru mi-e clar: în orice împrejurare, combinația dintre cunoaștere – adică educație, învățare și curiozitate continuă – și acțiune – testare, implementare – este cheia unei vieți cu trăite sens.”

„Și ce înseamnă o viață trăită cu sens?”

„Cunoașterea de sine. Îți clarifici ce e cu adevărat important, ce rezonează cu tine. Îți rafinezi filtrul prin care alegi ce păstrezi și la ce renunți. Elimini balastul, rămâne esența.”

„Deci sensul vieții e autocunoașterea?”

„Din perspectivă filosofică, viața nu are sens în sine. Suntem noi cei care îl atribuim. Dar din perspectivă spirituală, sensul vieții vine din trăirea momentului cu bucurie și recunoștință. Este despre a fi prezent în fiecare clipă, așa cum e ea – cu tot ce aduce.”

„Și ce ne împiedică să trăim așa?”

„Rănile emoționale. Trauma, oricât de mică sau subtilă, ne face să trăim fie în trecut, fie în proiecții despre viitor. Ne rupe de prezent, de ceilalți, de noi înșine. Creează o iluzie că izolarea este mai sigură. Dar adevărata bucurie a vieții vine doar când începem să ne vindecăm și să eliberăm acele noduri din trecut.”

„Cum știi că începi să te vindeci?”

„Când doare. Vindecarea e inconfortabilă. E acel moment în care începi să te vulnerabilizezi, să lași durerea să curgă – uneori prin lacrimi, alteori prin tăcere. E atunci când începi să recadrezi trecutul, să-l privești altfel. Bineînțeles, într-un spațiu sigur, însoțit, ghidat. 

Abia atunci începe adevărata trăire a prezentului.”

„Crezi că arta poate contribui la acest proces?”

„Poate? Arta asta face. Te aduce în prezent. Te disciplinează. Îți cere să fii atent, să fii acolo. Și, da, te învață să gestionezi timpul altfel – în armonie cu energia vieții.”

„Poți da un exemplu?”

„Sigur. Scriu aceste rânduri în timp ce mă aflu într-un mic sejur la Bologna, alături de iubita mea. Ieri am vizitat Florența. Mai exact, două dintre comorile ei artistice: Galleria dell’Accademia și Galleria Uffizi. Am rămas profund impresionat de statuia lui David și de lucrările lui Botticelli. Sunt un mare admirator al lui Michelangelo, iar a sta în fața acelei sculpturi e o experiență care îți taie răsuflarea. Botticelli m-a uimit cu profunzimea și vitalitatea picturilor lui. Și nu m-am putut opri din a mă întreba: Cum au reușit acei oameni să creeze așa ceva?”

„Și care e răspunsul?”

„Gestionarea timpului. Aici cred că se ascunde unul dintre marile secrete ale marilor creații. Tehnologia, cu toate beneficiile ei, are și un revers periculos: ne amorțește gândirea, ne disipă atenția, ne transformă treptat în consumatori pasivi. Oamenii aceia din trecut – artiștii, maeștrii, vizionarii – trăiau complet ancorați în munca lor. Erau dedicați, trup și suflet, unui singur lucru: ceea ce conta cu adevărat pentru ei.

Și noi, ce facem astăzi? Ne lăsăm absorbiți de ecrane, de notificări, de impulsul constant de a verifica ceva. Suntem prinși într-o formă modernă de sclavie, iar timpul – cea mai prețioasă resursă a noastră – se scurge tăcut în direcții fără sens.

Am mai spus-o și o repet: îmi place tehnologia, o admir și o folosesc. Dar nu pot ignora efectele nocive ale dependenței de ea, mai ales pe termen lung. Sigur, acest email îți ajunge tot prin intermediul unui telefon sau laptop, dar diferența e că nu ți-am furat atenția. Ai ales conștient să fii aici. Poți să te oprești oricând, poți reveni când vrei. Este un spațiu al libertății și al ritmului tău interior.

În schimb, social media îți livrează conținut cu lopata, fără să întrebe dacă ești pregătit sau dacă îți dorești acel „content”. Te ține captiv ore în șir, sub pretextul unei curiozități creative sau al unei nevoi de relaxare. Dar, hai să fim sinceri: nici o postare nu îți va rezolva dilemele existențiale. Nici un clip viral nu te va face mai înțelept. Sunt doar capcane ale atenției, construite să te mențină acolo. Și, între timp, în viața reală, nu faci nimic concret pentru a schimba ce e de schimbat.”

„Și dacă este să rămânem la social media, înspre ce se îndreaptă ClassicalMindset?”

„Se dezvoltă. Pas cu pas. Totul va veni la timpul potrivit.”

„Un gând de final?”

Ne rănim unii pe alții, ne certăm și ne înverșunăm din motive adesea bizare, uitând esențialul: că suntem, în fond, oameni. Ființe alcătuite din aceeași substanță, purtate de același drum – cel al devenirii, al căutării de sens, al iluminării.

Arta este una dintre cele mai puternice căi prin care învățăm să ne acceptăm diferențele, să iubim mai mult, să ne reconectăm cu divinitatea. Ne deschide ochii către ceea ce nu poate fi văzut, ne cheamă să credem dincolo de limitele realității imediate și ne învață ce înseamnă, cu adevărat, să fii om: transformare, creștere, iubire.

De aceea, în anii care mi-au mai fost dăruiți, dincolo de propriul drum creativ, îmi propun să contribui cât pot de mult la această trezire. Să ajut cât mai mulți oameni să devină conștienți de forța profundă pe care arta o are asupra noastră, ca indivizi și ca umanitate.

Paște binecuvântat,

Aurelian