Dragă cititorule,

Eu sunt Aurelian, gata să pornim în aventura ClassicalMindset!

M-am așezat confortabil în scaunul de birou, având în stânga mea ceaiul de rooibos, în timp ce degetele le las să zburde libere pe tastatura laptopului. Inima îmi bate cu putere semnalând o emoție situată la granița dintre entuziasm și anxietate, deoarece e un moment special pentru mine. 

E începutul unui drum care mă provoacă să viu vulnerabil, sincer și autentic și, dacă ai experimentat asta vreodată, îți dai seama că nu e un lucru ușor. Însă, în același timp, mă bucur mult că mi-am luat frica la dans și am decis să contribui la evoluția noastră ca societate.

Vreau să-ți mulțumesc pentru încrederea oferită și pentru că ai ales să petreci aceste minute în compania gândurilor mele și sper că aceste articole o să aducă valoare în viața ta și, de ce nu, poate chiar anumite revelații care să te inspire în drumul tău către măiestria artistică.

Pe parcursul acestei călătorii mă voi strădui să aduc în discuție subiecte arzătoare pentru noi muzicienii, descoperite și experimentate pe viu de mine sau observate la alți artiști, subiecte pe care consider că sunt importante în evoluția noastră și care merită să fie explorate și puse sub lupa introspecției. 

În același timp, poate că nu vei fi de acord cu ceea ce voi scrie și este total în regulă să fie așa. 

Ai tot dreptul.

Ba mai mult, te invit să contești, să nu îți însușești ideile fără să le testezi tu singur și să vezi dacă se aplică, dacă funcționează sau nu pentru tine. Pentru că, așa cum bine știi, suntem unici și fiecare are traseul său, fiecare experimentează viața în felul lui unic și irepetabil.

Ca prim articol va fi mai lung, dar nu te speria. Voi face tot posibilul să mențin pe viitor un echilibru între cantitate și conținut, astfel încât cititul să-ți fie o experiență plăcută nu un chin.

Dar gata cu vorba și hai să intrăm în miezul subiectului pe care l-am scos la înaintare: greșeala. 

Nu știu cum ai perceput-o tu în copilărie – poate că ești încă elev, student, sau poate deja te afli la maturitate – dar pentru mine greșeala a fost aspru pedepsită.

Era un „dușman” care își făcuse loc în viața mea prin critici, pedepse și frică. Standardul de „corect” era impus de alții, iar pentru copilul din mine, greșeala devenise un stigmat, o povară.

Ca să înțelegi mai bine, uite ce spune dex-ul despre greșeală: 

„Faptă, acțiune, care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere).”

Și astfel s-au născut mai multe întrebări: o „abatere de la adevărul” cui? „De la ce este real, drept, normal, bun,” pentru cine? Iar neplăcerea nu este câteodată benefică?

Ce nu înțelegeam atunci era că acest „adevăr” era, de fapt, perspectiva altora. Greșeala, în sine, nu era ceva „rău”; ea devenise un simbol al fricii.

Însă ce s-a întâmplat mai departe este ceva ce cred că mulți dintre noi am experimentat. 

Greșeala s-a desprins din comportament, acțiune, și s-a cuibărit la nivel identitar. 

Adică, mi s-a instalat credința că dacă FAC ceva greșit înseamnă că SUNT greșit. 

Și de aici începe de fapt tragedia greșelii. 

Am început să confund cele trei verbe esențiale din viața noastră (a face, a avea și a fi) și nu le-am mai perceput ca entități separate ci parte integrantă a unui singur verb, a fi. 

Și astfel greșeala s-a transformat într-o povară emoțională extrem de apăsătoare, de care foarte greu și târziu am reușit să mă lepăd. 

Ba chiar în perioada de adolescență am pornit un adevărat război împotriva greșelii și pedepseam peste tot în jurul meu și mă pedepseam și pe mine pentru greșeli. Am ajuns să cred că ești valoros ca om doar dacă nu greșești, și că asta este de fapt amprenta performanței – să nu greșești! Iar când se întâmpla să am rezultate, gen să câștig un premiu la olimpiadă sau la vreun concurs de interpretare, am asociat iarăși succesul cu lipsa greșelii. Căci nu-i așa? Erai premiat, când NU greșeai. 

Ceea ce nu am știut atunci… era exact opusul. Că datorită greșelii am ajuns la performanța aceea. Că datorită faptului că am greșit, am corectat, iar am greșit și iar am corectat în timpul orelor de studiu, asta mi-a adus de fapt premiul și recunoașterea și nu cântatul perfect.

Însă mă bucur că odată cu maturizarea mea ca om și ca artist am început să văd beneficiile greșelii și să îi ofer o altă perspectivă față de cea din copilărie.  

E mare păcat că nu mai ținem minte cum am învățat să mergem, pentru că, acel mod de a învăța este dintre mai potrivite și eficiente pentru dobândirea și dezvoltarea oricărei abilități. Te împiedici, cazi, te ridici și o iei de la capăt cu zâmbetul pe buze, fără teamă și autocritică.

Când începi să nu mai privești greșeala ca pe un dușman și o vezi ca pe o binecuvântare se produce minunea. Iar minunea constă în faptul că îți dai seama că greșeala este pașaportul tău către evoluție, către devenire, este una dintre cele mai eficiente metode de a învăța. 

Să-ți dau un exemplu. Acum două săptămâni am avut un concert la Odorhei, unde am cântat ca solist concertul de Copland pentru clarinet și orchestră. În timpul repetițiilor am făcut câteva greșeli tehnice, câteva respirații în locuri nepotrivite muzical, ba chiar în aranjarea paginilor din știmă. Mi-am dat seama târziu că ultima pagină era întoarsă invers și în loc de note am văzut doar alb :)) m-am panicat și nu am putut să continui cântând din memorie și a trebuit să întorc pagina ca să ajung la final.

Toate astea nu s-au întâmplat la concert (s-au întâmplat altele :))) deoarece mi s-a ascuțit atenția către momentele respective (am verificat de două ori ordinea paginilor din știmă înainte să urc pe scenă).

Deci ce-a făcut greșeala? Mi-a îmbunătățit prestația artistică. 

Acum, poate că te întrebi: „Ei bine, dar dacă greșesc în timpul concertului? Asta cum o mai explici?” Simplu: reduci miza. Ne-am obișnuit să punem o presiune imensă pe momentul concertului, uitând că acesta este doar o etapă a evoluției noastre artistice, nu un punct final.

Te invit să te gândești la un recital sau examen pe care l-ai susținut în trecut, unde tu consideri că ai avut o prestație slabă, și întreabă-te: cum ți se pare acum acea experiență?

Pentru mine, recitalurile din studenție din celebra sală 59 – adevărate drame la momentul respectiv – acum sunt doar niște puncte de evoluție în viața muzicianului care am devenit. Și sunt convins că și concertele pe care le susțin în prezent, le voi privi cu alți ochi peste zece-douăzeci de ani.

Două întrebări pe care tot mi le-am adresat de-a lungul timpului mi-au captat atenția și vreau să le împărtășesc cu tine.

1. De ce ne doare când greșim? 

Aici mi-am găsit răspunsul doar în perioada maturității. Doare pentru că, în acele momente, încă este vorba despre noi, despre orgoliul nostru, nu despre muzică.

Am mai spus și o să mai repet asta în toate contextele posibile: adevărata artă începe atunci când ne punem în slujba a ceva mai mare decât propria persoană, când renunțăm la teamă și ne eliberăm de presiunea perfecțiunii.

2. Cum pot să schimb percepția pe care o am asupra greșelii? 

Să recapitulăm. Am fost educat cu ideea că greșeala nu își are locul în formarea mea profesională, ceea ce a transformat-o într-un subiect interzis. Și dacă-ți amintești din copilărie, tocmai lucrurile interzise ne atrăgeau cel mai tare, nu-i așa? Era ceva captivant în a face exact ceea ce nu aveam voie.

Apoi, mai e și aspectul gândului. Dacă îți spun „nu te gândi la greșeală”, ghici la ce o să te gândești? Exact, fix la greșeală. :))

Așadar, aceste două aspecte coroborate aduc și soluția: dă-ți voie să greșești și îndreaptă-ți atenția asupra muzicii, nu asupra greșelii. Eliberează-te de presiunea lui „să nu greșesc” și înlocuiește-l cu „sunt om și am voie să greșesc”. O să fii surprins de cât de bine funcționează dacă integrezi asta conștient. De aceea, în timpul cursurilor, le cer studenților mei să-și permită să greșească cât mai des. Evident, într-un cadru sigur, cel al orelor, unde putem experimenta și construi un spațiu lipsit de judecăți.

Dacă abordare asta tot nu dă rezultate, este posibil ca teama de greșeală să aibă rădăcini emoționale mai adânci. În acest caz, recomand să explorezi mai departe, poate printr-un demers psihoterapeutic.

În concluzie, și eu rămân dedicat unei prestații artistice „curate”, care are la bază o atitudine de profesionalism, dar vreau să ne însușim și o percepție echilibrată asupra ceea ce înseamnă de fapt greșeala. Pentru că greșeala este strâns legată de perfecționism, un alt balaur al nostru, al muzicienilor, subiect despre care vom discuta în edițiile următoare.

Aștept cu nerăbdare părerea ta despre acest email. Mi-ar plăcea să îmi împărtășești gândurile, fie printr-un reply, fie pe pagina de blog.

Sunt la început în aventura asta și navighez prin oceane necartografiate încă, iar feedbackul productiv îmi este ca o busolă; mă sprijină să cresc valoarea pe care o aduc către tine, și totodată să-mi mențin direcția către sprijinul și dezvoltarea ta. 

Căci până la urmă suntem oameni și din greșeli învățăm, nu-i așa? 

Duminică frumoasă,

Aurelian