Dragă cititorule,

Mă bucur mult să ne reîntâlnim la o nouă experiență ClassicalMindset!

Dacă privești cu atenție în mediul online, observi după un timp că multe dintre structurile informației, mă refer la postări, videoclipuri, reclame, conținut în general, ajung să semene izbitor de mult între ele. Tendința s-a accentuat în ultima perioadă și datorită proliferării instrumentelor de inteligență artificială care, la prima vedere, par extraordinare. Am discutat chiar aici într-un articol anterior, despre modul în care AI-ul contribuie în același timp, la o anumită uniformizare a creativității.

Nevoia creatorilor de a avea audiență, de a capta atenția și de a ieși din anonimat îi împinge, paradoxal, spre aceleași tipare și „trucuri”, care în final, produc efectul contrar: o pierdere a autenticității și a diferențierii. De parcă cu cât încerci mai mult să fii văzut, cu atât riști să devi invizibil.

Observ acest fenomen chiar și în muzică. Dacă ești instrumentist, știi foarte bine ce standarde există la audițiile pentru orchestră: anumite solo-uri trebuie interpretate într-un mod specific, aproape imuabil iar orice abatere te poate scoate din cursă. La fel se întâmplă și în concursurile internaționale de interpretare, unde majoritatea concurenților recurg la acea „rețetă sigură”, validată de un anumit tipar și de membri juriului, tocmai pentru că maximizează șansele de reușită.

Și astfel rezultă interpretări foarte apropiate între ele, lipsite de individualitate, în care diferențele devin vizibile mai degrabă prin imperfecțiuni tehnice decât prin viziune artistică. Nu-ți mai permiți un rittenuto într-un Mozart sau o flexibilitate de tempo la Beethoven, pentru că, nu-i așa, „dacă ar fi vrut compozitorul, ar fi scris”.

Aceeași tendință o observ și la unii dirijori care se țin scai de „cuvântul compozitorului” de parcă, compozitorul ar fi un zeu la care să ne închinăm și ne-a lăsat o biblie pe care să o respectăm cu sfințenie. Asta duce la multe interpretări trase la xerox, fără să aibă un pic de nuanță de diversitate interpretativă. Am ajuns ca niște roboți care doar execută. 

Or, nu cred că acesta a fost scopul marilor compozitori. Din contră, sunt convins că un spirit precum Beethoven ar fi fost fascinat să-și audă lucrările reinterpretate, imaginate și revitalizate prin sensibilitatea fiecărui interpret.

Desigur, această rigiditate este într-o anumită măsură, o reacție la o perioadă (în urmă cu câteva decenii) în care libertatea interpretativă a fost cam dusă la extrem, deformând uneori intenția originală. Dar nici excesul de libertate, nici cel de rigiditate nu sunt soluții. Echilibrul rămâne calea sănătoasă. Aici ar fi mai multe de completat, de aceea voi aborda acest subiect într-un articol separat, legat de ce înseamnă libertatea responsabilă și cum îți asumi o decizie interpretativă fără să denaturezi mesajul compozitorului.

Dacă ieșim pentru un moment din sfera artei și privim omul ca ființă creatoare  (fie că dă naștere unei vieți, plantează o ridiche, întemeiază o familie, construiește o casă sau creează conținut pe internet) observăm o tendință puternică de a merge „la sigur”, de a urma ceea ce funcționează deja, așa-numitul „riding the trend”.

Ceea ce e foarte bine până la un anumit nivel. Imitația e de altfel, prima formă prin care învățăm și prin care arta începe să prindă contur. Problema apare atunci când rămânem blocați în această etapă. Din dorința de siguranță, fie că vorbim despre vânzări, săli pline sau audiență online, mulți creatori evită riscul.

Ne maimuțărim pentru că așa ne spune omul de marketing, ghidați de ceea ce „se cere” sau „se vinde”, iar creativitatea începe să se plafoneze. Ne aflăm într-un punct în care imitația tinde să domine inovația. 

De exemplu, postările mele, sau ceea ce împărtășesc cu tine prin aceste articole, nu sunt spectaculoase și nu caută să atragă atenția cu orice preț. Nici audiența nu este într-adevăr, foarte mare. Probabil că, dacă aș urma aceleași tipare de imitație ar crește, pentru că de multe ori, spectacolul superficial (mai pe românește, circul), atrage mai mult decât profunzimea.

Unii ar spune că sunt conservator sau lipsit de inovație. Eu cred însă că adevărata inovație nu înseamnă să fii ca ceilalți, ci exact opusul: să fii autentic. Pentru că nimeni nu poate fi mai bun decât tine în a fi tu însuți.

Revenind la artă, în sensul ei propriu, aceasta a avut dintotdeauna două direcții: pe de o parte, reflectarea realității în care trăiește artistul, iar pe de alta, crearea unei lumi noi, diferite de contextul prezent.

Există numeroase exemple de artiști care au exprimat fidel spiritul epocii lor, de la Dostoievski la Șostakovici, Rachmaninov sau Messiaen. Cu toate astea, arta a fost și un spațiu al evadării, al imaginației, un refugiu care a oferit oamenilor perspective alternative asupra existenței.

În acest sens, arta devine un instrument extraordinar de proiectare a unui viitor mai bun. Pentru că, în esență, viitorul nu este altceva decât extensia imaginației noastre prezente.

Avem nevoie de artiști care să aibă îndrăzneala de a crea pentru viitor, de a imagina lumi mai bune decât cea în care trăim astăzi. Tot ceea ce trăim acum este, într-o formă sau alta, rezultatul imaginației generațiilor anterioare. Fără această capacitate de a vedea dincolo de prezent, nu am fi avut confortul și realitatea de astăzi.

În prezent însă, arta a devenit predominant descriptivă: reflectă ceea ce este în viața prezentă, pentru că asta rezonează imediat cu publicul. Dar oare asta nu ne estompează tocmai posibilitatea unui viitor mai bun? Cum ar fi să deschidem mai tare robinetul către arta proiectivă?

Sunt gânduri contemplative pe care le împărtășesc cu tine, din dorința de a oferi următoarelor generații șansa de a trăi ceea ce noi nici în imaginație nu îndrăznim, deocamdată. Poate o lume fără conflicte religioase, rasiale sau etnice, în care oamenii sunt atrași mai degrabă de evoluție interioară decât de separare și ură. Știu, sună utopic, dar fără capacitatea de a visa, nici măcar într-un viitor îndepărtat acest vis nu poate prinde contur.

Cred că atât creația, cât și consumul de artă care ne proiectează într-un viitor luminos, reprezintă un prim pas spre acel sincer „mulțumim din suflet” al generațiilor care vor veni după noi. Și poate că responsabilitatea artistului nu este doar să reflecte lumea, ci să o anticipeze. 

Tu ce părere ai? Crezi că arta are suficientă forță pentru a ne reaminti pe ce munte de bogăție încă nedescoperit ne trăim viețile?

Duminică frumoasă, 

Aurelian