Dragă cititorule,

Bine te-am regăsit la o nouă experiență ClassicalMindset!

Pentru noi, „compozitorașii” de rând, să ți se cânte o piesă e motiv de mare sărbătoare. De aceea, faptul că în luna ianuarie mi s-au cântat trei piese, e un eveniment astrologic de mare însemnătate cosmică :)) 

Prima a fost de ziua culturii, unde am cântat la Arad și Satu Mare muzică românească alături de Bernadette, Raluca și Geani, printre care și „Zâmbet de stea în noapte” pentru clarinet și pian. A doua a fost „Virtuosity Game” o piesă pentru ansamblu pe care am orchestrat-o în vacanța de Crăciun, care a fost interpretată magistral de către colegii mei din orchestră, sub bagheta lui Stefan Geiger. Iar a treia ispravă, au făcut-o studenții mei, cei din cvintetul „Fantastique”, care s-au aventurat nebunește în interpretarea cvintetului pentru suflători „Niște variațiuni.”

Din aceste experiențe am învățat multe și mi-am adresat o mulțime de întrebări existențiale legate de acest fenomen al compoziției, cum ar fi: într-o lume cu atâția compozitori, mai are sens să cauți originalitatea sau ar trebui să cauți altceva?

De departe acum, mai mult ca în oricare altă perioadă din istorie, a fi compozitor de muzică clasică este cea mai nebunească aventură în care poți să te arunci. Și hai să-ți spun și de ce: foarte puțini oameni mai sunt interesați de muzica clasică contemporană, nu poți să te întreții făcând asta, nu îți crește contul bancar compunând mai multe piese, nu este „cool” în societatea noastră să fii compozitor, necesită un efort supraomenesc, nu numai să scrii o piesă dar și să ajungi să ai cunoștințele necesare pentru a o face (vorbim aici de ani de zile de educație). 

Și atunci, de ce să o mai faci? 

Vezi tu, aici, e ca la cunoașterea de sine. E ceva care nu-ți aduce un beneficiu legat de suprafiețuire. Nu te ajută să fii mai… ca să ai un câștig. Unii o fac pentru că simt un fel de chemare, pentru alții este o manifestare artistică, dar sunt și care cred că poate fi o amprentă puternică a prezenței lor pe acest pământ, care poate să dăinuie în timp. 

Pentru mine, de mult timp compoziția nu mai este despre performanță ci despre cunoaștere de sine. Mă ajută să mă scufund în interiorul meu și să străpung straturi după straturi până când, poate, vreodată, o să ajung să descopăr ce se află ascuns dincolo de ceea ce este omenesc. Compun pentru că am acea nevoie avidă de cunoaștere iar compoziția este pașaportul către a-mi aminti cine sunt. Bineînțeles, asta nu exclude faptul că vreau să scriu muzică frumoasă și ceea ce iese din mâinile mele să mă împlinească, doar că nu mai caut să scriu muzică „genială”. 

Și totuși, bunăstarea societății a făcut să explodeze creația artistică la nivel global. Avem foarte mulți scriitori, poeți, muzicieni, dirijori, cântăreți, pictori, etc. dar și mulți compozitori. Și de aici se ridică întrebarea: în această inflație de compozitori cum mai poți să fii original? 

Dacă în trecut existau o mână de compozitori și accesul global la muzică era foarte limitat, aveai mai multe șanse să fii original. Lucrurile s-au schimbat radical în ultimul secol. Pleiada de compozitori și muzica care ne-a inundat peste tot, în reclame, podcasturi, filme, desene, divertisment, mașină, autobuz, pretutindeni există un firicel de muzică, care, îți alterează cumva originalitatea. 

Ce să mai spun de mine? Eu sunt în fiecare zi în contact cu muzica universală simfonică și e imposibil ca, la un anumit nivel, să nu fiu influențat de ceea ce cânt și ascult. De aceea și muzica pe care o scriu reprezintă un caleidoscop de influențe care mai de care mai diverse, ce creează o structură coerentă în ansamblu. E ca și când ai privi din depărtare un „babilon muzical”. 

Dar ce te face să fii original? Bucățica din puzzle sau imaginea de ansamblu? Dacă pun lupa pe scurte fragmente din compozitori consacrați descopăr similitudini aproape la virgulă, dar când dau zoom out, îmi dau seama că e de fapt Beethoven și nu Mozart. De aceea mă scoate din sărite nevoia noastră de a eticheta, de a spune: „a, asta seamănă cu…” sau „pasajul ăla în stil Prokofiev”, sau „momentul ăsta s-a dus înspre un romantism francez” în fine, ai înțeles ideea. E ca și când pui una lângă cealaltă două mâini de la persoane diferite și aproape că nu poți să-ți dai seama de diferențe, dar privind aceiași oameni în întreg, diferențele se accentuează considerabil. 

Depinde foarte mult spre ce îți îndrepți atenția iar aici îmi permit să fac o paranteză psihologică. Și etichetările de emoții care sunt duse la nivel identitar fac la fel. Când spui „sunt trist”, îți asumi identitatea de om trist pentru că te concentrezi doar pe o bucățică din viața ta și o generalizezi, o extinzi la toată existența. Viața e plină atât de momente de tristețe cât și de bucurie. Nici măcar Bacovia nu a simțit tristețe non stop 🙂 

Revenind, a devenit o adevărată isterie nevoia de originalitate, și nu mă refer doar la compozitori, deși aici o văd cel mai bine. Până și Concursul Internațional „George Enescu” am văzut că are un premiu special pentru originalitate. Unde s-a ajuns! 

Și, acum, după această amplă introducere iată-ne și la subiectul acestui articol: original sau autentic?

Hai să le luăm pe rând.

Ce înseamnă să fii original?

Originalitatea ține de noutate și unicitate în exterior. Drept urmare, a fi original înseamnă să fii nou în raport cu ceilalți. Ea face parte dintr-o structură de suprafață, și poate să nu aibă legătură cu interiorul tău, poate să fie doar o mască. Pentru a fi original ai întotdeauna nevoie de un termen de comparație, așadar originalitatea implică o separare, izolare, o poziționare în sfera singularității. 

Ce înseamnă să fii autentic?

A fi autentic înseamnă să fii adevărat în raport cu tine însuți. Autenticitatea nu mai are legătură cu măști sau cu straturile de suprafață ci cu acea structură de profunzime a ființei tale. Ea apare atunci când ceea ce faci, spui sau creezi este în congruență cu cine ești tu, indiferent de părerea celorlalți. Pentru a fi autentic ai nevoie doar să privești adânc în interiorul tău, acolo unde simți că ești una cu tot ceea te înconjoară, că ești o totalitate, parte din acest spectacol minunat al universului. 

Originalitatea separă, autenticitatea învăluie; una îți cere să fii diferit de ceilalți, cealaltă să fii fidel ție. Originalitatea ține de formă iar autenticitatea de rădăcină. 

Nu vreau să spun că originalitatea este un lucru rău, de fapt nu este vorba despre „una sau cealaltă” ci mai degrabă de „una și cealaltă”.

Doar că societatea ne încurajează să le inversăm. Adică prima dată să fim originali iar mai apoi, dacă mai e nevoie, să fim și autentici. Însă drumul adevărat este exact invers. Originalitatea apare ca o consecință a autenticității. Dacă te aventurezi suficient de mult în interiorul ființei tale devii inevitabil original. În schimb, succesul drumului invers nu este garantat: poți forța originalitatea și să pierzi autenticitatea din tine.  

Consider că explorarea cu adevărat a autenticității fără a căuta cu disperare originalitatea este cheia eliberării din lanțurile standardelor sociale care există atât în viața de zi cu zi, cât și în artă. Eu nu mai doresc să fiu original. Vreau să fiu adevărat iar dacă adevărul meu va suna diferit, atunci, fără să vreau, voi fi și original.

Știu că a fost un articol mai filosofic însă avem nevoie mai mult ca oricând de profunzime, într-o lume care venerează din ce în ce mai mult superficialul.

În diferite situații și arii din viața ta, cum ți-ai manifestat originalitatea? Direct, sau a trecut prin adâncurile autenticității? Aștept răspunsurile tale în comentarii.

Duminică frumoasă, 

Aurelian