Dragă cititorule,

Mă bucur să fim din nou împreună la o nouă experiență ClassicalMindset. 

Încă de când am început aventura de a cânta într-o orchestră simfonică, am dezvoltat o aversiune față de dirijori care s-a amplificat în timp. Motivele sunt multiple și nu mi-ar ajunge un singur articol ca să le enumăr :)) însă pot să-ți dezvălui măcar unul dintre ele: atitudinea pe care unii dirijori o au față de muzicienii din orchestră. Dacă muzica ajunge să fie mai importantă decât comportamentul față de oameni, înseamnă că ea nu și-a atins scopul. Și sunt mulți care fac asta. 

În fine, ani la rândul mi-am jurat că eu nu o să devin ceea ce „detest” cel mai mult și asta m-a ținut departe de această profesie. Până când, am reinterpretat sensul și m-am gândit că este de fapt locul în care pot să demonstrez că se poate și altfel. Așadar, anul trecut, am luat decizia de a începe un nou master la noi la academie, și anume cel de dirijat orchestră. Am pornit mai mult din curiozitate, din nevoia de cunoaștere, de a înțelege mai bine cum este să fii și de cealaltă parte a baricadei, și mai puțin din dorința de a deveni dirijor cu acte în regulă. 

Și este exact completarea de care muzicianul din mine avea nevoie. Adună la un loc toată experiența pe care am acumulat-o până acum: cea de instrumentist de orchestră, care îmi oferă o privire autentică asupra interiorului unei orchestre; cea de compozitor, care îmi dă posibilitatea să văd în profunzime structuri, armonie, forme, felul în care compozitorul a modelat materia sonoră; cea de profesor de muzică de cameră, care mi-a dezvoltat capacitatea de a oferi soluții la obstacolele întâlnite în calea interpretării unei partituri; cea psiho-filosofică, care mă ajută să înțeleg mai bine cum funcționează legăturile dintre oameni și cum să comunic mai eficient ceea ce am de oferit. Iar dirijatul e ca cireașa de pe tort, care adună toate aceste experiențe pe care le-am acumulat până în prezent, într-o singură entitate. 

În acest articol vreau să-ți împărtășesc câteva lucruri pe care le-am trăit în interiorul meu de câteva luni de când am început această nouă aventură. 

Dirijatul este o abilitate nouă care e nevoie să fie deprinsă iar experiența din acest semestru îmi confirmă această teorie. Știu muzică, orchestră, instrumente, și, cu toate astea, e nevoie de mult exercițiu ca să reușești să pui muzica în gest. Frazele acestea de tipul: „te-ai născut dirijor” sau „cu vioara în mână” sunt doar niște fantezii și vreau să le lăsăm deoparte pentru totdeauna.

Ce este interesant și vreau să detaliez mai departe, este cum vechile deprinderi care mi-au guvernat existența mai bine de jumătate de viață s-au trezit surprinzător la viață și și-au reluat cursul. Dar nu mai sunt tânărul de la 20 de ani și am reușit să le surprind rapid: pe unele le-am neutralizat repede, pe altele doar le-am observat, iar de unele se pare că e chiar dificil să scapi :)) 

Hai să-ți mărturisesc ce reminiscențe din trecut au apărut și ce am făcut ca să nu mă mai afecteze:  

• Nerăbdare, nevoia constantă de comparație cu dirijori consacrați. Mi-a fost foarte greu să accept că sunt doar un începător și că nu pot să dirijez ca nume mari din domeniul nostru. Dar am înțeles repede: e doar o abilitate care are nevoie de timp să se dezvolte.

• Lipsă de compasiune față de mine în momentul apariției greșelilor. La fiecare greșeală, primul instinct era să mă pedepsesc. Când mi-am dat seama ce fac, m-am oprit și mi-am spus că greșeala face parte din proces și îmi arată limitele abilității mele. Așa că, dacă vreau să-mi lărgesc limitele e nevoie ca să le cunosc. Așadar îmi spun: „spor la greșeli în continuare” :)) 

• Presupunerea că deja ar fi trebuit să fiu la un anumit nivel. Păi cum să nu? La 40 de ani? Deja trebuie să fiu consacrat! Și iar revin și îmi spun că fiecare etapă are rolul ei și un rost în citadela pe care o construiesc cărămidă cu cărămidă. 

• Așteptări foarte mari. Da, vreau să învăț pe de rost o simfonie de Beethoven în câteva zile. Atunci îmi aduc aminte că și acesta este un proces. Că de 20 de ani tot cânt din partitură și am nevoie de timp să-mi repun memoria muzicală în funcțiune. 

• Feedback luat personal. Observațiile de la profesorii mei trec inițial prin filtrul identității doar că, imediat ce îmi dau seama, le trimit înapoi acolo unde le este locul: la nivelul abilității.

• Frica de expunere. Asta este în continuare o provocare. În primul rând că ai nevoie de asumarea responsabilității, de maturitate și de leadership ca să conduci un ansamblu. Nu mai ești un membru din orchestră, ci toți ochii sunt ațintiți asupra ta. Că vrei, că nu vrei, ești în centrul atenției. Dar sunt conștient că și frica aceasta se va diminua pe măsură ce mă expun mai mult acestor situații inconfortabile. 

• Nevoia de validare constantă. Da, sunt ca un copil. Exalt când mi se spune că am făcut ceva bine. Și este normal, doar că îmi readuc aminte ca validarea să-mi vină și din interior, din vocea mea, nu doar din mediul extern, auzită de la ceilalți.

• Lipsa încrederii în sine. Asta vine din faptul că încă mai este acolo un colțișor care crede că încrederea este determinată de anumite rezultate. Poate că nu voi reuși niciodată să refac complet ceea ce a fost stricat în copilărie însă asta nu mă face să renunț. Continui să sper că, la un moment dat, voi reuși să aduc în echilibru și această percepție. 

Mai sunt și altele dar acestea mi s-au părut cele mai relevante și mai comune. 

Mi se pare incredibil cât de intens sunt bătătorite aceste circuite care rulează deja ca niște automatisme. Cu toate astea rămâne în responsabilitatea fiecăruia să le observe și să le ghideze calea, cu blândețe, către o nouă cărare, mai potrivită și mai eficientă. 

Poți să-mi scrii într-un mesaj sau comentariu dacă te-ai regăsit în aceste reacții și sunt curios ce ai făcut tu ca să le ameliorezi sau să le neutralizezi.

Duminică frumoasă, 
Aurelian