Dragă cititorule,

Mă bucur să fiu din nou alături de tine la o nouă experiență ClassicalMindset. 

Uite că, în toată vâltoarea cotidiană a vieții, reușesc cumva să-mi rezerv o fărâmă de timp pentru a veni către tine cu gânduri noi. Gânduri care, poate, se nasc și în tine, dar nu apucăm întotdeauna să le formulăm, să le așezăm în cuvinte.

Astăzi te invit să mergem mai departe cu seria începută alături de van Gogh, în care vorbim despre modele de urmat. Atunci am discutat despre importanța modelelor și despre ce putem extrage, în mod conștient, din viața și opera fiecăruia, pentru a ne apropia, pas cu pas, de propria noastră versiune de performanță și măiestrie.

De data aceasta, ne oprim asupra lui Wolfgang Amadeus Mozart, compozitorul austriac al epocii clasice, considerat unul dintre cei mai mari muzicieni din toate timpurile. Opera sa acoperă o gamă impresionantă de genuri: de la muzică de cameră, la concerte, simfonii, lucrări vocal-simfonice și opere.

Măiestria sa componistică și interpretativă a inspirat generații întregi de muzicieni, iar muzica lui rămâne, până astăzi, una dintre cele mai prețioase comori ale umanității.

Dar cum a ajuns Mozart să atingă nivelurile acestea nemaiîntâlnite de performanță artistică?

Sigur, putem vorbi despre talent sau despre grație divină, însă cred că merită să ne uităm mai atent la condițiile concrete care au făcut posibilă această măiestrie.

Fondul genetic și mediul

Mozart s-a născut într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Leopold Mozart, era un pedagog și compozitor respectat al vremii. E adevărat, Wolfgang s-a născut cu aptitudini remarcabile: un auz fin, un simț ritmic excepțional și o inteligență peste medie. Din scrisorile care ne-au rămas, aflăm despre aceste aptitudini. Într-una dintre ele, îi scria surorii că tocmai terminase o nouă sonată pentru vioară și pian, dar nu mai apucase să noteze partea de vioară și urma să o cânte din memorie în fața contelui.
Într-adevăr, limbajul muzical simplu al epocii permitea o astfel de provocare artistică, nu cred că o minte umană ar putea face asta cu o sonată de Ligeti, dar, totuși, rămâne o performanță extraordinară.

Educația și munca

Leopold avea psihologia tatălui care vrea să trăiască prin fiul său rezultatele pe care el nu le-a putut atinge. Așa că, de la o vârstă fragedă, Wolfgang a început o pregătire temeinică.
În timp ce alți copii se jucau, el studia necontenit. Știm astăzi că cei mici învață mult mai repede decât adulții, pentru că încă nu au dezvoltat complet cortexul prefrontal, partea care analizează și filtrează informația, gardianul care păzește și filtrează informația primită. Copilul absoarbe fără să judece, iar acest lucru i-a permis lui Mozart să acumuleze enorm într-un timp scurt. Astfel, tot ce i se oferea se fixa în el ca o a doua natură. Practica asiduă a devenit terenul fertil pe care s-au înălțat abilitățile sale uimitoare.

Plăcerea de a face artă

Odată cu rezultatele a venit și dorința de a continua. Când vezi că ceea ce faci prinde formă, că lumea te apreciază și că totul devine din ce în ce mai natural pentru tine, e firesc să vrei mai mult. Iar atunci când munca grea este deja asimilată de subconștient, când sistemele sunt automatizate, creația curge cu ușurință. La Mozart, această bucurie a actului artistic era aproape copilărească, pură.

Perseverența

Deși miturile îl înfățișează ca pe un spirit boem, realitatea era alta. Din scrisorile lui reiese că avea un program de lucru riguros. Iată ce îi scria surorii sale:

„De la ora 9 până la unu am lecții, apoi mănânc. Înainte de 5 sau 6 seara nu pot lucra nimic și adeseori sunt împiedicat din cauza vreunui concert. Dacă nu, scriu până la ora 9. Deoarece nu mă pot baza pe munca de seară, obișnuiesc să mai scriu ceva înainte de culcare. Atunci se poate întâmpla să uit de mine până la 1 noaptea, iar la 6 din nou, scularea.”

Așa arăta o zi obișnuită din viața lui Mozart; nu cu vinul în mână, ci cu pana pe hârtie.

Aceasta era rutina unui om disciplinat, nu a unui artist pierdut în excese. Filmul Amadeus, oricât de fascinant, a distorsionat această imagine, alimentând mitul periculos că geniul se naște din haos, viciu și nebunie. Realitatea este că Mozart lucra neîncetat, cu o dăruire și claritate rar întâlnite.

Claritatea mesajului și a formei prin care îl transmite

Muzica lui Mozart este vie, colorată, plină de vitalitate. E clară în formă și sinceră în expresie. A respectat regulile până le-a stăpânit deplin, iar abia apoi a început să le încalce cu asumare și curaj.

Credința și rezistența

Mozart avea o reziliență aproape inumană la efort și o credință de neclintit că muzica sa era ceva mai mare decât el însuși. Într-un sens aproape mistic, se simțea canalul prin care trece o forță creatoare. Această convingere i-a hrănit puterea de a merge mai departe, indiferent de greutăți.

Ce să nu modelăm de la Mozart

Oricât de mare ar fi admirația, orice model trebuie privit cu discernământ.
A fost, totuși, un spirit neliniștit. Uneori încăpățânat, cu o încredere în sine dusă la extrem, ceea ce îi făcea pe ceilalți să-l perceapă drept arogant.

Diplomația nu era punctul lui forte, iar pasiunea și intensitatea trăirilor au fost greu de gestionat. Nu a reușit mereu să păstreze echilibrul între viața personală și cea profesională.

Concluzie

Pentru mine, Mozart rămâne un model de dăruire totală artistică, un far care luminează și veghează muzica clasică peste secole. Este dovada vie că disciplina și continuitatea pot transforma niște aptitudini într-o constelație a genialității și a inventivității.

Peste 600 de opusuri compuse până la vârsta de 35 de ani; un efort titanic, o viață trăită în slujba artei. Iar dacă ne gândim la evoluția lui componistică, de la primele încercări până la Flautul fermecat sau la Recviem, e atât de clar că geniul nu se hrănește doar din inspirație, ci mai ales din dăruire necontenită.

Cred, cu toată convingerea, că efortul și perseverența valorează mai mult decât orice moștenire genetică.

Aptitudinea poate să aprindă scânteia însă doar efortul constant o face să devină flacără.

Duminică frumoasă,

Aurelian