Dragă cititorule,

Iată-ne din nou împreună într-o nouă experiență ClassicalMindset. 

Și nu una obișnuită. 

Odată cu acest newsletter, al 30-lea la număr, am trecut de o nouă bornă și vreau să-ți mulțumesc din inimă că ai fost alături de mine până acum, că „mi-ai citit gândurile” 🙂 și sper ca aceste articole să-ți fi adus mai multă claritate pe drumul către desăvârșirea ta artistică.

Fiecare dintre noi a rămas cu o amintire legată de recenta pandemie. Pentru mine, acele două luni petrecute doar în casă au fost aur curat: m-am odihnit, am redescoperit lucrurile care îmi aduc bucurie, am citit și am compus mult. De fapt, anul 2020 a fost cel mai prolific pentru mine din acest punct de vedere.

Însă visul s-a încheiat, iar realitatea crudă a vieții m-a lovit din plin. Treptat, sâmburele îndoielii a început să încolțească, zdruncinându-mi serios fundamentele crezului artistic.

Am văzut cum, în viața oamenilor, arta ocupă un loc periferic. Ca o paranteză, un exemplu care mi s-a părut de-a dreptul absurd: aveai voie să te înghesui într-un avion, dar sălile de concert rămâneau închise. În fine… în asemenea situații de criză, arta pare să fie ultimul lucru la care lumea se mai gândește.

Iar asta m-a făcut să mă întreb: de ce mai facem artă? Care este, de fapt, rostul ei în lumea noastră contemporană?

Mulți dintre noi nici nu ne mai adresăm această întrebare, poate tocmai pentru că răspunsul pare să lipsească cu desăvârșire. Cel mai adesea spunem: „pentru că așa simt”, „nu pot să trăiesc fără”, „e ceva acolo… inexplicabil”. Sau poate pentru că am făcut asta toată viața și nu ne mai chestionăm motivele, pur și simplu continuăm.

Dar tocmai de aceea suntem astăzi aici: să pășim în labirintul filosofiei care se ascunde în spatele artei. Este un articol mai abstract, dar cred că avem nevoie de fundamente solide pentru a putea înainta cu conștiința trează în propria dezvoltare artistică.

Țin să-ți reamintesc că aceste gânduri vin din mintea mea de acum, la 40 de ani, și că este foarte posibil să greșesc sau ca filosofia mea să se transforme pe parcurs, pe măsură ce voi dobândi mai multă experiență și mi se vor lărgi orizonturile. Îmi asum eventualele disonanțe față de mine, cel de peste 10 ani, pentru că, nu-i așa, trebuie să existe un punct de plecare.

Așadar, hai să vedem ce înseamnă arta în primul rând.

Pentru mine, arta are două conotații, așa cum arată și DEX-ul:

1. „Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific.”
   
2. „Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie.”
   

Prin urmare, arta poate fi orice activitate care te face să uiți de tine însuți și să te dedici trup și suflet, vreme îndelungată, acelui proces.

Totuși, astăzi vorbim despre artă în sensul cel mai răspândit și general acceptat: acela de cultură.

Societatea noastră pune accent pe contribuție și pe valoarea pe care o aduci comunității iar banii nu sunt decât un mijloc de transfer al acestei valori între oameni. Cu cât reușești să rezolvi mai multe probleme, sau o singură problemă pentru un număr cât mai mare de oameni, cu atât vei fi mai apreciat și mai bine răsplătit financiar.

Și dacă ne gândim bine, cel mai prețios lucru pentru noi rămâne timpul. În fond, toate tranzacțiile se reduc la a câștiga timp: plătești o masă la restaurant pentru că ți-ar lua mai mult timp să gătești acasă, plătești pantofii pentru că ar fi imposibil de realizat de unul singur într-un timp rezonabil, plătești drumul cu trenul sau cu avionul de la Cluj la București pentru că, pe jos, ai avea nevoie de zile întregi. Și exemplele pot continua, dar cred că ideea e cât se poate de clară.

Și acum apare inevitabil întrebarea: ce valoare aduce de fapt, arta în societate, astfel încât să merite atenția comunității?

Ei bine, dacă păstrăm logica de mai devreme, și arta are puterea de a-ți câștiga timp.

Poate sună paradoxal, dar rămâi cu mine; vei vedea imediat cât de simplu este de înțeles.

Arta îți câștigă timp în mai multe feluri:

• Prin senzația de atemporalitate. Una dintre cele mai puternice caracteristici ale artei este capacitatea ei de a opri timpul în loc.
  
• Prin timpul pe care ți-l oferă cu tine însuți. Într-o lume în care viața se petrece în proporție de 90% în exteriorul nostru, arta ne cheamă să ne petrecem timpul cu propriul nostru eu.
  
• Și, în cele din urmă, prin descoperirea de sine. Arta te ajută să afli cine ești cu adevărat, într-un mod subtil și natural, fără să fie nevoie să înțelegi mecanismele din spate sau să depui un efort prea mare. E nevoie să fii doar suficient de vulnerabil încât să o lași să te îmbrățișeze.

Iar dacă acesta nu este un motiv suficient de puternic pentru omenire ca să recunoască adevărata forță a artei… atunci care ar putea fi?
Să reușești să pătrunzi în adâncurile ființei, să descoperi esența și natura umană, să înțelegi ce și cine suntem noi ca oameni, acesta este pentru mine, scopul suprem al existenței.
Și arta asta face. Facilitează drumul către tine însuți. Câștigă timp prețios în deslușirea acestui mister.

Așadar, pentru mine, arta rămâne unul dintre cele mai puternice instrumente de autocunoaștere, indiferent în ce rol te afli: de consumator sau producător. 

Și totuși, de ce atât de puțini oameni conștientizează adevărata ei valoare?

La fel ca și credința în Dumnezeu sau iubirea, care, deși au corespondență în lumea materială, rămân lucruri nevăzute dar cu efect direct asupra psihicului și corpului uman, tot așa este și arta.
Nu este ceva material. Nu poți „pune mâna” pe artă, nu este o senzație pe care să o poți explica ușor, rațional.

Tocmai de aceea majoritatea oamenilor nu reușesc să-i pătrundă sensul, pentru că nu e ceva palpabil.
Sunt conștient că dragostea, credința sau arta trec toate prin stomac, și nu neg necesitatea împlinirii nevoilor noastre materiale. Doar că, din păcate, foarte mulți dintre noi se opresc aici, neglijând latura spirituală a naturii umane, care este la fel de importantă.

În câteva cuvinte, mă străduiesc să-ți explic cum funcționează.

Să luăm muzica clasică. E cea mai apropiată de mine și, probabil, de majoritatea celor care citesc aceste rânduri.

Muzica este înainte de toate, un limbaj al subconștientului uman, pentru că se exprimă prin metafore și nu prin afirmații logice. Primul răspuns pe care îl trezește în corpul și în conștiința noastră este unul emoțional. Mai precis, muzica declanșează o întreagă paletă de emoții, iar cu cât acestea sunt mai intense, cu atât pătrunzi mai adânc spre propria ta esență.

Emoțiile devin un liant, un portal care te desprinde de măști și aparențe și te poartă spre autenticitate, spre tine însuți. Paradoxal, tocmai acele trăiri de care fugim sau pe care refuzăm să le mai simțim sunt, de fapt, cheia către autocunoaștere.

Din păcate, muzica clasică a ajuns adesea să creeze artiști cu ego-uri foarte mari. Când urcă pe scenă, doar ei contează, doar ei par a fi centrul universului. Am căzut și eu în această capcană, crezând că aceasta este calea către afirmare și succes. Și, într-un fel, este de înțeles: ai nevoie de o anumită doză de ego pentru a putea susține prezența scenică.

Am ajuns să creăm concursuri în care, paradoxal, competiția nu mai este despre muzică, ci despre cine impresionează mai mult prin acrobații instrumentale sau vocale. Iar aceste manifestări artistice alimentează o luptă continuă pentru a cânta perfect, pentru a „demonstra” pe scenă, pentru a etala o superioritate de tipul: „uite ce pot eu să fac”.

Dar arta nu este despre individualitate și competiție, ci dimpotrivă. Ea este un act suprem de depersonalizare a eului, de contopire în oceanul de iubire al umanității.

Oare de ce crezi că muzica de divertisment are un succes atât de mare?

Dincolo de dorința oamenilor de a se „anestezia”, cheia este că artiștii din acest domeniu se adresează publicului. În ecuația lor, cel mai important element este spectatorul.

În muzica clasică, lucrurile stau invers: EU, artistul de pe scenă, sunt cel mai important. De aceea puțini oameni se mai regăsesc în această nișă. Muzica clasică nu se apropie de oameni, ci așteaptă ca oamenii să vină către ea. Poate că așa funcționau lucrurile în trecut, dar astăzi trăim într-o altă eră. Viața are o dinamică diferită, iar muzica clasică are datoria să se readapteze la condițiile sociale și să își reinventeze modul de a se adresa oamenilor.

În concluzie

Scopul pentru care fac artă este acela de a atinge catharsisul. De a trăi acele stări euforice de totalitate, iubire, prezență și beatitudine, stări care te conduc către Sinele tău autentic, dincolo de măștile personalității.

Mi-am dat seama că aceasta a fost dintotdeauna căutarea mea în artă, doar că abia acum am conștientizat cu adevărat. În trecut, îmi doream să cânt perfect, să fiu „cineva” în lumea muzicii. Dar acela nu era visul meu, ci ceea ce mi se spunea că ar trebui să urmăresc.

Fie că este vorba despre cântat, compus sau scris, chiar dacă mă dedic cu maxim profesionalism, scopul nu este perfecțiunea, ci atingerea acelor stări care mă ajută să descopăr adevărata mea natură. Iar dincolo de asta, cel mai important lucru este că vreau să le împărtășesc oamenilor cât de minunat este să trăiești asemenea experiențe și să dăruiesc astfel de momente celor care aleg să pășească pe acest drum al cunoașterii profunde, al descoperirii a ceea cine ești tu, cu adevărat.

Pentru că arta, mai presus de toate, înseamnă dăruire și împărtășire, înseamnă a-l cuprinde pe celălalt în marea familie din care facem parte cu toții, întreaga omenire.

Îți recomand să-ți acorzi un moment de introspecție și să te întrebi: de ce faci tu artă? Crede-mă, merită!

În final, te las cu cuvintele lui Nietzsche: „Arta ne apropie de noi înșine mai mult decât orice altceva.”

Duminică frumoasă,

Aurelian