Dragă cititorule, 

Bine te-am regăsit la o nouă experiență ClassicalMindset. 

Nu știu cum a fost pentru tine luna iunie, însă pentru mine s-a dovedit a fi una extrem de aglomerată. Și nu mă deranjează acest lucru, dimpotrivă, îmi place să fiu activ și implicat în diverse proiecte. Ceea ce mă frustrează, însă, este că atunci când trag linie după o astfel de perioadă, constat că nu rămâne mai nimic. Sau mult prea puțin din ceea ce contează cu adevărat pentru mine.

De aceea, atunci când te lași cuprins de euforia evenimentelor, când lași lucrurile la voia întâmplării și nu îți trasezi limite clare, tot ce contează pentru tine se risipește în noianul de treburi pe care le ai de făcut.

Mi-am dat seama că, atunci când se întâmplă asta, când îți vinzi timpul pe lucruri fără valoare, e un semnal clar că nu te prețuiești suficient.

Iar cel mai puternic gardian în astfel de perioade rămâne disciplina.

De cele mai multe ori, oamenii au impresia că atunci când vorbim despre artă, vorbim despre creativitate, despre libertate, despre înlăturarea limitelor, despre lipsa constrângerii, despre o exprimare nemărginită, infinită. Și e normal să fie așa. Pentru mulți dintre noi, arta apare ca o refulare din cotidian, limitări, din „trebuie” și alte determinări impuse de realitatea de zi cu zi.

Însă experiența îmi spune altceva: că măiestria artistului se află la confluența dintre libertate și disciplină. Iar orice înclinare a pendulului într-o direcție sau alta aduce cu sine un dezechilibru vizibil în creație.

Uite un exemplu din compoziția muzicală.

Ai fi tentat să crezi că un compozitor se naște cu muzica în el și că tot ce are de făcut este să se așeze la masa de scris și să noteze ce-i trece prin minte, fără niciun fel de limitare.

În realitate, îți spun ce am experimentat eu la facultatea de compoziție.

Primul pas a fost să scriem așa-numitele „exerciții în stil”. Practic, pornind de la premisa că primul pas către creativitate este imitarea, sau modelarea condeiului marilor maeștrii, compuneam în stilul specific lui Bach, Mozart, Beethoven și al altora.

În aceste exerciții am experimentat pe viu exact acel echilibru fragil dintre constrângere și libertate. Cea mai mare provocare, pentru mine, a fost să compun o passacaglie în stilul lui Bach. Ingeniozitatea stătea tocmai în asta: să găsești soluții creative într-un cadru cu un număr impresionant de reguli.

Pe lângă forma rigidă în care trebuia turnată muzica, existau și reguli armonice și polifonice stricte, pe care trebuia să le respecți cu sfințenie. Iar toate acestea trebuiau „împachetate” astfel încât rezultatul să fie o construcție muzicală solidă, care să nu fie Bach, dar să-i semene.

Na, creează în astfel de condiții! :))

Acesta este, desigur, un exemplu extrem. Însă, paradoxal, cel mai mare inamic al creativității poate fi chiar libertatea absolută. Mi-e cu mult mai ușor să compun atunci când am repere clare: ansamblul (instrumentele), subiectul, forma în care să torn muzica, decât atunci când cineva îmi spune: „scrie ce vrei tu!”.

Mai multe opțiuni nu înseamnă neapărat mai multă libertate, ba dimpotrivă, pot deveni o adevărată povară. Gândește-te doar cât de greu ne este astăzi să luăm o decizie, având la dispoziție o infinitate de variante. De la cele mai simple, cum ar fi să alegem ceva de la supermarket, până la cele mai personale, cum ar fi direcția în care să abordăm interpretarea unei piese muzicale. Ai la dispoziție atâtea interpretări pe YouTube încât, uneori, nici nu mai știi de unde să începi sau cum să-ți mai găsești propria voce.

Și dacă tot am ajuns la artiștii interpreți, ei bine, aici am observat din nou o tendință de exagerare a creativității.

Se face adesea confuzie între obiceiuri, rutină și creativitatea din timpul studiului. Rutina este, de fapt, un obicei: acela de a studia zilnic, într-un interval de timp pe care mi-l stabilesc conștient.

Ceea ce fac în acel spațiu de timp ține de creativitatea mea: să schimb modalitățile de studiu, să improvizez în cadrul exercițiilor, să transform studiul într-un spațiu de curiozitate, nu într-un teren al plictisului și al previzibilului.

Stai liniștit, nici eu nu am fost bun prieten cu limitările. 🙂 Având parte de multe constrângeri în copilărie, era firesc ca adolescența mea să fie marcată de rebeliune, uneori exagerând în direcția libertății totale.

Dar am înțeles destul de repede că cele două nu trebuie să fie în conflict, ci că pot să se alimenteze reciproc, într-o complementaritate echilibrată.

Și îți mai împărtășesc o perspectivă: atunci când timpul îmi este limitat, devin mult mai productiv decât atunci când am libertate totală. Așadar, oricât de mult aș visa la o viață în care să mă dedic doar creației, adevărul este că tocmai aceste constrângeri de timp mi-au crescut eficiența și invers, timpul nelimitat m-a făcut adesea să amân.

În concluzie, cele mai puternice creații s-au născut întotdeauna din simbioza profundă dintre procedură și creativitate. Totodată, disciplina exagerată duce la rigiditate, iar creativitatea fără un cadru aduce haos.

Pentru mine, acest sweet spot dintre constrângere și libertate este calea spre desăvârșirea artistică.

Și, bineînțeles, acest principiu nu se aplică doar în artă, ci în orice domeniu.

Dacă vrei să dezbatem subiectul, aștept cu drag părerile tale în comentarii.

Duminică plăcută,

Aurelian