Dragă cititorule,

Mă bucur să fim din nou împreună la o nouă experiență ClassicalMindset!

Vreau să încep cu o întrebare: ți s-a întâmplat vreodată să te apuci de ceva creativ – fie că e vorba de studiu la instrument, compoziție, scris, pictură sau altceva – și, totuși, ceva din tine să se opună? Să simți că, deși ai entuziasm, o forță invizibilă te încetinește, te împiedică să pornești sau să continui?

Dacă ai trecut prin asta, să știi că nu ești singur. Şi eu m-am confruntat de nenumărate ori cu astfel de blocaje.

Uneori, mintea mea intră într-o competiție de reconfigurare rapidă a programului, ca un GPS care caută o rută mai ușoară – dar nu neapărat mai bună. Alteori, amân lucrurile pentru că nu văd un beneficiu imediat. În alte momente, vocea interioară începe să comenteze: „Chiar are rost să faci asta? Oare nu există alții care o fac mai bine?”

Dar hai să le luăm pe rând. 

1. Împotrivirea

Mintea noastră e construită să caute plăcerea și să evite durerea. Iar efortul este perceput ca o formă de disconfort. Așa că va încerca mereu să te abată de la drum, folosind tot felul de șiretlicuri.

De exemplu, când sună alarma, deși mi-am propus să mă trezesc devreme ca să studiez, mintea reconfigurează rapid planul: „Poți dormi încă o oră, ai timp și mâine!” Sau: „Astăzi scrii mai puțin, recuperezi mâine!” Doar că mâine, surpriză, strategia e aceeași. :))

Ce mă ajută să depășesc momentul critic? 

Promisiunile. Atunci când am stabilit clar, cu mine sau cu altcineva, că voi face un lucru, e mai greu să dau întreaga construcție peste cap. Și mai e ceva: primul pas. Dacă îl fac cât mai accesibil, sunt mari șanse să încep. Când gândul că trebuie să studiez o oră începe să mă apese, mă conving să încep doar cu cinci minute. Odată intrat în ritm, restul vine de la sine.

2. Amânarea

Suntem campioni la amânare. Aici nu mai e vorba despre primul pas, ci despre a continua.

Când compun, de exemplu, știu că trebuie să înaintez, să sap după diamantul ascuns în muntele creativității. Dar în loc de asta, brusc, devine esențial să ascut perfect creionul cu care compun :)) Sau să mai lucrez puțin la planul compoziției, convingându-mă că încă nu sunt „pregătit” să continui. Toate aceste distrageri sapă gropi adânci în loc să ridice poduri.

Cum combat amânarea?

Varianta practică și simplă: îmi stabilesc termene limită și recompense. Dacă mă țin de treabă, știu că la final mă așteaptă acel cadou mult dorit.

Varianta mai profundă și filosofică? Mă reconectez la „de ce-ul” meu personal – cel despre care am scris într-un articol anterior (îl poți citi aici https://classical-mindset.com/2025/01/05/de-ce/ ). Asta îmi dă forța să merg mai departe. Sau apelez la puterea regretului din viitor: cum o să mă privească Aurelian de peste câțiva ani când își va aminti că, în loc să scrie, a pierdut vremea pe social media sau în alte activități fără rost? 

Prefer să fiu mândru de alegerea mea de acum.

3. Vocea care te sabotează

Odată cu vocea interioară intrăm mai adânc pe tărâmul psihologiei. Când mintea începe să vorbească, de obicei nu o face ca să mă susțină.

În cazul meu, folosește întrebări și afirmații menite să mă țină blocat: „Ce rost are să mai fac asta?”, „Alții fac deja mult mai bine decât mine!”, „Tot studiez (scriu, compun) și nu-mi iese nimic!”
De obicei, această voce apare exact în mijlocul procesului, ca o ultimă încercare de a mă opri.

Această voce nu a apărut de nicăieri. E o colecție de critici, remarci răutăcioase, împiedicări din trecut, bullying, toate transformate într-un murmur interior care mă trage într-o mlaștină a îndoielii. S-a format din vocea altor oameni, și, cu timpul, a devenit parte din vocea mea – aceea care mă subminează tocmai atunci când creez.

Nu am soluții magice sau rețete universale pentru a reduce acest dialog interior toxic. Dar știu că un demers terapeutic poate ajuta la diminuarea sau chiar eliminarea lui.

Totuși, ce m-a ajutat pe mine?

Schimbarea focusului de pe rezultat pe proces. Chiar dacă vocea îmi spunea că scriu prost, că muzica mea nu se compară cu cea a marilor compozitori, că poate n-o să fiu niciodată un clarinetist de excepție, am ales să continui. Și am contracarat aceste gânduri cu altele: 

„Nu contează că scriu prost, asta mă ajută să-mi dezvolt abilitatea de a comunica mai bine cu oamenii.” 

„Și ce dacă sunt un compozitor mediocru? Fac asta pentru că sufletul meu vrea să se exprime așa, și e extrem de terapeutic pentru mine.”

„Nu trebuie să ajung un clarinetist remarcabil ca să mă bucur de muzică.”

Cu alte cuvinte, chiar dacă rezultatul nu este cel așteptat, procesul tot are valoare.

Uneori, a continua în ciuda vocii interioare e tot ce ai nevoie ca să o faci, încet-încet, să tacă.

Toate aceste blocaje ne împiedică acțiunea, iar cheia este să învățăm să fim confortabili în inconfortabilitate. 

Blocajele fac parte din acea „rezistență” despre care vorbește Steven Pressfield în Războiul artei, o carte pe care o recomand din toată inima și din care îți voi lăsa și un citat reprezentativ: „Rezistența va spune orice pentru a te opri să-ți faci treaba. Va minți, va distorsiona, va inventa. Va folosi orice truc pentru a te face să renunți. Nu trebuie să o luăm personal. Rezistența este impersonală. Pur și simplu există. Va încerca să ne împiedice în orice fel posibil. Trebuie să o învingem, altfel ne va învinge ea pe noi.”

Tu ce obstacole ai întâlnit pe drumul tău? Ce te împiedică să acționezi?

Scrie-mi, sunt curios să aflu!

Duminică frumoasă,

Aurelian