Dragă cititorule,

Bine te-am regăsit la o nouă experiență ClassicalMindset!

Astăzi vin către tine cu un subiect extrem de controversat în lumea artei: talentul.

Te-ai gândit vreodată cum același cuvânt, obiect sau situație poate provoca emoții complet opuse în sufletul nostru?

Spre exemplu, să luăm cuvântul „câine”. Pentru cineva care a avut doar momente pline de bucurie alături de câini, acest cuvânt trezește entuziasm și veselie. În schimb, pentru cineva care a fost mușcat de un câine, reacția instinctivă va fi de teamă și de evitare.

Iar acest lucru se întâmplă pentru că semnificația pe care o asociem cuvântului diferă în funcție de experiențele noastre trecute.

La fel stau lucrurile și cu talentul.

Pentru unii, talentul poate părea o adevărată Mecca a artei, acel ingredient esențial fără de care nu poți realiza nimic. Pentru alții, însă, talentul este doar un element complementar, care îmbogățește ceea ce faci, dar nu definește în mod absolut evoluția ta profesională.

De-a lungul timpului, am observat o tendință tot mai puternică de a învălui talentul într-o aură de mister, ca și cum ar fi o pelerină magică. Și, într-un fel, e firesc. Atunci când vezi pe cineva realizând lucruri extraordinare, aproape imposibile, primul impuls este să atribui aceste reușite unor forțe dincolo de sfera noastră de înțelegere. Și, repet, este perfect normal.

Totuși, nici nu ne dăm seama cât de multe capcane ascunde această etichetare, atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru.

Permite-mi să-ți dau un exemplu.

Când eram student, reușeam să rezolv temele de armonie cu o rapiditate și o ușurință remarcabile. De asemenea, aveam o citire la prima vedere excepțională la solfegiu și scriam dicteele aproape în același ritm cu pianul. Aceste abilități nu au trecut neobservate, iar colegii îmi spuneau adesea: „Ce talentat ești!”

Însă ceea ce ei nu știau era că, pentru a ajunge „talentat” la armonie, solfegiu și dicteu, am depus un efort considerabil.

De când am început să studiez clarinetul la Brăila, sub îndrumarea domnului profesor Petrea Gogu, căruia îi port o profundă recunoștință pentru tot sprijinul oferit, am început și lecții suplimentare de solfegiu, dicteu și armonie. În toți acești ani, am studiat intens și disciplinat aceste materii, muncind din greu pentru ca, mai târziu, colegii mei de la conservator să mă considere talentat.

Cred că mulți dintre noi facem o confuzie importantă de termeni.
Amestecăm talentul cu abilitatea, două concepte care, deși pot fi legate între ele, sunt fundamental diferite.

În opinia mea, talentul este doar o aptitudine, o înclinație naturală către ceva. Este acea atracție instinctivă către o activitate pe care o faci cu ușurință. Când spun despre un muzician că are talent, mă refer la câteva calități înnăscute: un auz bun, o voce plăcută și un simț ritmic rezonabil. Atât.

Tot ce urmează sunt abilități care se dezvoltă plecând de la aceste aptitudini native. Cântatul la instrument, solfegiatul, armonia, dirijatul, muzicologia, compoziția – toate acestea sunt abilități pe care le dobândești prin muncă și exercițiu.

Aptitudinea se moștenește, abilitatea se construiește.

De mii de ani, fiecare om învață să meargă în primii ani de viață și, cu toate acestea, nu s-a născut încă cineva care să sară peste acest proces, pentru că mersul este o abilitate, nu o aptitudine înnăscută.

La fel se întâmplă și cu copiii muzicienilor. Faptul că părintele tău a fost un violonist excepțional nu înseamnă că tu vei cânta la fel de bine la vioară de la șase ani. Trebuie să reiei același proces pe care și el l-a parcurs în copilărie, învățând abilitatea de a cânta la instrument.

Sigur, poate vei progresa mai repede pentru că ai acces la resurse mai bune decât cele pe care le avea tatăl tău la vârsta respectivă, dar asta este deja o altă poveste. Ceea ce nu se schimbă este efortul pe care trebuie să îl depui pentru a ajunge acolo.

De ce este atât de important să facem această distincție?

Pentru că, încă de la început, îți oferă un avantaj psihologic major atunci când te îndrepți spre perfecționarea unei abilități, în loc să te concentrezi pe „cultivarea talentului”.

Abordarea axată pe abilități îți dă încrederea că, dacă muncești suficient de mult, poți atinge excelența. În schimb, atunci când crezi că succesul tău depinde de talent, performanța ta devine condiționată – rezultatele par să fie dictate mai degrabă de cât talent ai, decât de cât efort investești.

Această mentalitate poate duce la o formă de autosabotaj, pentru că te scutește, într-un fel, de responsabilitatea propriilor acțiuni.

Am ajuns să înțelegem complet greșit noțiunea de talent, iar societatea contribuie din plin la asta.

Dacă privești în jur, vei observa cât de mult este idolatrizat „talentul”. Expresii precum „tinere talente”, „premiat pentru talentul său” sau chiar celebra emisiune „Românii au talent” ne insuflă ideea de exclusivitate.

Mesajul subtil este că doar „cei aleși”, adică „talentații”, pot atinge performanța. Această abordare creează o barieră mentală între „ei” și „noi”, lăsând impresia că succesul nu poate fi obținut de oricine este dispus să muncească pentru el.

De ce mă frustrează atât de mult aceste apelative și etichete?

Pentru că în societatea noastră, eticheta de „talentat” este asociată cu ideea de a realiza lucruri remarcabile fără efort, cu o ușurință naturală. O persoană lăudată constant pentru talentul său va simți mereu presiunea de a-și menține acest statut. Va căuta mereu confirmarea că totul vine ușor, pentru a-și susține imaginea de „talentat”.

Dar această mentalitate îi blochează evoluția.

Evoluția înseamnă să îți depășești limitele, însă cum poți descoperi care sunt acele limite dacă nu îți permiți să greșești, să eșuezi și să explorezi, și să devii brusc „netalentat” în proces?

Îmi amintesc cât de adânc înrădăcinată era această mentalitate și în liceu. Eram încurajați să admirăm mai degrabă pe cel care părea că nu are nevoie să studieze și cânta „din talent”, decât pe colegul perseverent și muncitor. Ironia este că, pe termen lung, tocmai cei care au înțeles valoarea muncii și a efortului constant au reușit să crească cu adevărat.

Tot ceea ce spun are și o bază științifică solidă.

În cartea The Talent Code, pe care ți-o recomand din toată inima, Daniel Coyle explică faptul că ceea ce noi numim „talent” nu este înnăscut, ci mai degrabă rezultatul unei practici deliberate care stimulează formarea mielinei în creier.

Mielina este acea substanță care înfășoară axonii neuronilor, îmbunătățind viteza și eficiența conexiunilor neuronale. Cu cât exersezi mai mult și cu intenție, cu atât stratul de mielină devine mai gros, ajutându-te să performezi mai bine.

Practic, cheia pentru a excela în orice domeniu – fie că este vorba despre cântatul la un instrument, scrierea unei cărți, compoziție muzicală sau orice altceva – este practica deliberată. Aceasta implică provocări constante, corectarea greșelilor și o atitudine permanentă de învățare.

Nu m-am văzut niciodată ca fiind un om „talentat”.

Sunt profund recunoscător pentru tot ceea ce am primit de la natură, dar știu că fiecare abilitate pe care o am astăzi este rezultatul unei munci constante și dedicate.

Fie că vorbim despre cântatul la clarinet, compunerea muzicii, construirea încrederii în sine, exprimarea verbală sau scrierea gândurilor mele, toate acestea au fost bătălii câștigate cu efort intens și perseverent.

Și nu regret nicio secundă.

Pentru că tocmai acest proces de învățare și dezvoltare continuă m-a ajutat să mă descopăr pe mine însumi, mai profund decât orice altă experiență.

Nu talentul m-a adus până în acest punct al carierei mele, ci o determinare feroce și o perseverență de neclintit.

Aș putea vorbi ore întregi despre acest subiect, dar mă voi opri aici, lăsându-te cu un citat al lui Michelangelo care rezonează profund în conștiința mea:

„Dacă oamenii ar ști cât de mult am muncit pentru a-mi atinge măiestria, nu li s-ar mai părea deloc atât de minunată.”

Sunt curios să aflu și perspectiva ta!

Ce crezi despre talent?

Aștept cu nerăbdare să discutăm în comentarii.

Duminică frumoasă,

Aurelian