Dragă cititorule,

Mă bucur, ca de fiecare dată, să fim împreună pe acest drum al evoluției artistice.

Deși îmi doresc ca acest newsletter să fie săptămânal, uneori, din cauza unui program foarte aglomerat, care include și deplasări de weekend, nu reușesc să mențin acest ritm. Prin urmare, unele articole vor ajunge în inbox-ul tău o dată la două săptămâni. Vreau să pun accentul pe calitate, nu pe cantitate, și sper să mă bucur de înțelegerea ta.

Astăzi pun pe masă un subiect foarte aprins în rândul artiștilor: perfecțiunea în artă. 

Încep cu o scurtă istorisire din adolescență. 

În iureșul emoțiilor adolescentine, așa cum era moda pe atunci, am ținut și eu un jurnal. Însă, influențat de febra eminesciană, am umplut paginile mai degrabă cu poezii romantice decât cu relatări despre evenimentele zilnice din viața mea.

Nu voi insista asupra conținutului care era extrem de siropos ci vreau să-ți dezvălui ce era scris pe prima pagină, cu litere mari: „Perfecțiunea creează armonia”.

Era un motto care mă făcea să mă simt tare șmecher. Îmi dădea un aer filosofic, superior, chiar dacă nimeni nu știa de existența jurnalului.

De unde provenea acest motto?

Mintea noastră ia decizii în trei etape: observare, repetiție și concluzie. Am observat că perfecțiunea îmi aducea rezultatele dorite, această idee fiind consolidată prin repetiție – vedeam din ce în ce mai des exemple similare în jurul meu. În cele din urmă, am ajuns la concluzia de mai sus: totul va fi bine doar atunci când lucrurile vor fi perfecte în viața mea. Însă, această idee s-a dovedit a fi o iluzie, precum o fata morgana. Cu cât îmi condiționam fericirea de perfecțiune, cu atât mă simțeam mai nefericit.

Astăzi, ideea de perfecțiune este amplificată la extrem de tehnologie, care, fără să ne dăm seama, ne împinge spre un ideal de perfecțiune realizabil doar de o mașinărie. În acest context, riscăm să pierdem din vedere adevărata noastră menire ca artiști. Despre acest subiect intenționez să scriu în articolul următor, explorând impactul inteligenței artificiale asupra artei.

Acum hai să vorbim puțin despre perfecțiune la modul general.

Cum ia naștere perfecțiunea?

La fel ca multe procese cognitive, perfecțiunea nu este înnăscută, ci se dezvoltă în timp. Dar cum apare acest fenomen? Ea începe să se contureze încă din copilărie, ca răspuns la constrângerile cărora ești supus. Cu cât aceste constrângeri sunt mai frecvente, mai puternice și mai restrictive, cu atât nevoia de perfecțiune devine mai pronunțată la maturitate. Nu afirm că acest lucru este neapărat bun sau rău și nici nu ofer sfaturi despre cum ar trebui crescuți copiii; am dorit doar să evidențiez un fapt.

Cum se ancorează la nivel identitar?

Așa cum am subliniat și în articolul despre greșeală – pe care îl poți explora aici: – perfecțiunea migrează de la verbul a face la verbul a fi. Nu fac un lucru perfect o dată, de două ori sau chiar de mai multe ori, iar de aici trag concluzia că nu sunt perfect. Este exact procesul despre care am vorbit mai devreme, legat de felul în care mintea noastră ajunge la concluzii: observare – repetiție – concluzie.

Bine, dar de ce ne-am dori să fim perfecți?

Ne dorim acest lucru datorită standardelor inoculate în mintea noastră încă din copilărie. Asta pentru că siguranța, acceptarea, înțelegerea și, uneori, chiar iubirea – nevoi psihologice fundamentale pentru orice om, mai ales pentru un copil – au fost condiționate de ideea de perfecțiune. Astfel, mintea a asociat perfecțiunea cu împlinirea acestor nevoi.

Un alt aspect important de menționat este că am crescut într-un mediu în care comparația avea mai multă valoare decât rezultatul în sine. Cu alte cuvinte, conta mai mult dacă erai primul din clasă sau ce note aveau colegii, decât ce cunoștințe ai dobândit tu din acel test. În acest context, am remarcat o altă formă de condiționare subtilă: la școală am fost învățați să ne concentrăm pe partea goală a paharului. De exemplu, dacă luai nota 8 la un test, accentul era pus pe faptul că nu ai obținut încă două puncte pentru a ajunge la 10, în loc să fie apreciat faptul că, prin ceea ce știai, ai reușit să obții 8 puncte.

Ce reprezintă perfecțiunea artistică?

Când ne îndreptăm atenția către artă, devenim și mai exigenți.

În mintea noastră există idealuri nerealiste despre ceea ce poate realiza un om și, obișnuiți să facem comparații, ajungem să le facem într-un mod inechitabil.

Am observat acest lucru și la clasa mea, atunci când întreb: „Dar care este standardul cu care îți compari interpretarea?”

De obicei, răspunsul este: „Păi, cum cântă X-ulescu pe YouTube” – X-ulescu fiind un ansamblu celebru, matur, cu sute sau chiar mii de concerte în palmares.

Acest ideal de perfecțiune, acest standard înalt pe care ne simțim obligați să-l atingem, ne-a fost inoculat de școală, societate și, mai recent, de platformele de socializare și de înregistrările care ne oferă constant imaginea unei interpretări perfecte, a unei vieți perfecte, a unei familii perfecte, a unei relații perfecte…

Nu contest profesionalismul concertelor susținute de Filarmonica din Berlin, dar observ un detaliu semnificativ: înregistrează inclusiv repetițiile generale, pentru a avea un back-up în cazul în care ceva „nu merge conform planului.” Chiar și ei „vând” ideea de perfecțiune.

Dar de unde provine această obsesie pentru perfecțiune în artă?

Sau, poate, întrebarea mai potrivită este: de ce ne rănește imperfecțiunea atât de profund?

Pe scurt, răspunsul este… ego.
Perfecțiunea pune accent pe produsul finit, pe rezultat, pe modul în care suntem percepuți de ceilalți. Hrănește masca, aparențele, ideea de superioritate și toate lucrurile care țin de exteriorul nostru. În schimb, imperfecțiunea ne conectează cu umanitatea noastră – este procesul în sine, cu toate suișurile și coborâșurile sale, cu eșecurile și greșelile inevitabile, cu vulnerabilitatea, lacrimile și drumul plin de provocări spre autocunoaștere.

Iată o scurtă analiză a beneficiilor și costurilor perfecționismului, din perspectiva propriei mele experiențe:

Avantaje:

• Poate fi un motor puternic de motivație (până la un punct).
• Te poate îndruma spre profesionalism.
• În căutarea perfecțiunii, te dezvolți, evoluezi și crești.

Dezavantaje:

• M-a făcut extrem de nefericit.
• M-a privat de numeroase experiențe, pentru că nu le-am oferit măcar o șansă.
• Mi-a întârziat parcursul, blocând începutul multor proiecte.
• Mi-a limitat acceptarea de sine și capacitatea de a mă conecta cu ceilalți.
• M-a împiedicat de multe ori să acționez, rămânând astfel multe idei doar la nivel teoretic

Concluzia la care am ajuns, după ani de experiență și maturizare, atât ca om, cât și ca artist, este că motto-ul pe care îl aveam la 17 ani merită o actualizare:

„Progresul, creșterea și explorarea creează armonia, nu perfecțiunea.”

Tu ce părere ai? În ce fel te-a ajutat sau, dimpotrivă, te-a împiedicat perfecțiunea să devii artistul și omul care ești astăzi?

Îți doresc o duminică liniștită,

Aurelian