Dragă cititorule,

Bine te-am regăsit la o nouă experiență ClassicalMindset.

Astăzi vreau să te invit să privim din interior lumea orchestrei simfonice și să explorăm rolurile, identitățile și dinamica acesteia.

Povestea unui început

Eram la început de drum. Am intrat în orchestra simfonică cu teama că fiecare greșeală pe care o voi face va fi judecată.

Cu toate acestea, de fiecare dată m-am adunat și am cântat cât de bine am putut. 

Într-o zi, unul dintre colegii mei mai experimentați mi-a propus să interpretez partea de clarinet 1 dintr-o uvertură simplă: Leonora de Beethoven. Am acceptat, deși știam că presiunea va fi enormă.

În timpul repetițiilor, nimic nu era bine. „Prea sus!” „Prea jos!” „Nu ai fost cu oboiul!” „Ascultă flautul!”

Și așa a continuat… o săptămână intensă. Colegul meu nu îmi voia răul, dimpotrivă. Dorea să devin profesionist, dar abordarea lui, deși bine intenționată, avea un efect opus asupra mea.

Această experiență m-a făcut să reflectez asupra dinamicii din orchestră și asupra comportamentelor noastre ca instrumentiști.

Lecțiile copilăriei

Cumva, orchestra simfonică și dirijorul reprezintă o recreere a spațiului clasei de curs din liceu sau școala generală. Atunci, nu aveam voie să spunem nimic, nu aveam voie să vorbim neîntrebați, iar părerea noastră nu conta. În subconștient, aceste experiențe au lăsat urme. Poate doar un „pui de traumă”, dar suficient cât să ne influențeze comportamentul de adulți.

Acum, cu maturitatea de care dispunem, ni se trezește identitatea de rebel pe care am îngropat-o adânc în copilărie. Rebelul nostru interior își cere drepturile: să fie auzit, să se exprime liber, să aibă control.

Orchestra și dirijorul creează uneori exact același spațiu ca în sala de clasă: cineva îți spune ce să faci fără să-ți ceară părerea. Această dinamică trezește uneori „monștrii” copilăriei. În lipsa conștientizării, riscăm să retrăim frustrare, furie sau nemulțumire, devenind acel orchestrant care comentează constant sau se opune dirijorului.

Îmi amintesc cum, ca elev, mi se spunea să fiu tăcut, să ascult și să nu greșesc. Criticile directe și, uneori, dure, mă făceau să mă simt nesigur. Dar tocmai aceste momente m-au ajutat să-mi dezvolt reziliența. De fiecare dată când mă confruntam cu presiunea sau cu frustrarea, începeam să-mi pun întrebări: „Cum pot folosi acest moment pentru a deveni mai bun?”

Aceeași întrebare ne-o putem adresa și astăzi în repetiție. Poate că identitatea de rebel nu trebuie eliminată, ci integrată, astfel încât să nu ne conducă, ci să ne motiveze să fim mai conștienți, mai curajoși și mai deschiși.

Tipologii de orchestrant

De-a lungul anilor, cântând în diverse orchestre, am observat mai multe tipologii de orchestrant. Poate te regăsești în unele dintre ele:

1. Cel care vrea să-ți spună cum să cânți. El știe mai bine cum „trebuie” să cânți.

2. Contestatarul dirijorului. Nimic din ce propune acesta nu este pe placul lui.

3. Dezinteresatul. Abia așteaptă să se termine repetiția, iar telefonul e mereu la îndemână.

4. Comentatorul vocal. Are mereu ceva de spus, chiar dacă nu e momentul potrivit.

5. Mobilizatorul temporar. Se implică doar când situația o cere, apoi se retrage.

6. Devotatul absolut. Este atent, se adaptează, face compromisuri și dă totul pe scenă.

Dacă te întrebi în care categorie te regăsești, răspunsul este simplu: probabil în toate, la un moment dat. Fiecare dintre noi am fost într-o oarecare măsură în aceste ipostaze diferite, iar asta m-a făcut să analizez mai profund „de ce-ul” din spatele acestor comportamente.

Identitățile din orchestră

Omul contemporan seamănă tot mai mult cu artistul renascentist: purtăm mai multe identități și ne adaptăm în funcție de rolul pe care îl avem. Eu, de exemplu, oscilez între rolurile de clarinetist, profesor, compozitor, scriitor și altele.

Dar ce se întâmplă când aceste identități se amestecă?

Este ca atunci când militarii revin acasă, dar nu renunță la rolul autoritar al uniformei; în loc să își asume identitatea de tată sau soț, continuă să dea ordine și să se comporte ca și cum familia ar fi încă subordonată lor.

Le fel se întâmplă și în orchestră.

Am văzut frecvent în orchestră oameni care vin la repetiții cu identitatea de profesor. Ei vor să dea sfaturi, să controleze și să influențeze. Sau identitatea de rebel, trezită de amintirile subconștiente ale unei copilării în care vocea lor nu conta. Aceste identități, dacă nu sunt conștientizate, pot să creeze tensiuni atât interioare cât și între colegi.

Stâlpii conduitei unui orchestrant

Ce presupune, totuși, identitatea de orchestrant? Din experiența mea, următoarele principii sunt esențiale:

• Flexibilitate și adaptabilitate: Acceptarea condițiilor și a viziunii dirijorului cu deschidere.

• Contribuție: Înțelegerea faptului că fiecare este o piesă importantă în alchimia grupului.

• Compromis: Curiozitatea de a explora alte perspective, chiar dacă nu coincid cu cele proprii.

• Disciplină: Respectul pentru repetiții și pentru colegi, fără distrageri inutile. Aici intră și încetarea cântatului atunci când dirijorul oprește muzica.

• Concentrare: Focalizarea pe muzică și colaborare, fără interferențe exterioare. Trăim vremuri în care e deja o super putere să poți să fii concentrat pe un singur lucru, fără să fii distras de alte gânduri sau să ai alte preocupări în timpul repetițiilor.

Nici dirijorii nu sunt perfecți. Conduita lor contribuie adesea la dinamica tensionată, dar despre acest subiect vom discuta într-un alt articol.

Întrebări pentru tine

Ce crezi despre aceste identități? Te regăsești în ele?

Scrie-mi pe email sau lasă un comentariu pe blog. Mi-ar plăcea să aflu perspectiva ta!

Duminică frumoasă,

Aurelian